Ilie ALEXANDRU: Mă bucur atunci când zăresc în ochii „copiilor mei” o luminiţă vie de mulţumire, sufăr atunci când au necazuri
M-am născut pe 22 octombrie 1960, dar în acte sunt trecut pe 28. Pe acele vremuri te lăsa câte o săptămână şi apoi scriau. Cred că era criză de hârtie. Am mai spus că tata s-a îmbolnăvit şi i-a fost extirpat un plămân, dar nu a ştiut să-şi scoată pensie. Şi-a cumpărat un cal, cu care făcea treburile gospodăriei şi, mai lucra şi în sat. Greul gospodării îl ducea mama. Torcea, cosea, împletea … mergea la prăşit, la polog, … făcea de toate.
Eram în liceu şi veneam acasă să bag iţişoare, pentru că mama nu mai prea vedea bine. Atunci m-a sfătuit să învăţ. Şi … i-am urmat sfatul. Pe timpurile acelea, mai ales la ţară, era ceva anormal ca un copil provenit din „săraci” să ajungă învăţător. Am vrut şi am ajuns. Am absolvit Liceul Pedagogic „Gh. Asachi” în 1979. Am fost repartizat ca învăţător titular la Şcoala cu clasele I-IV Pădureni-Cândeşti. Dublu simultan, 28 elevi, eu începător. Aici s-a călit oţelul. Mulţumesc oamenilor de acolo, care au avut încredere în mine şi m-au sprijinit. În 1984 am venit, ca suplinitor, în Grinţieş. În 1987 a apărut o lege prin care nu se acorda decât o detaşare, aşa că am găsit un loc de muncă la CPADM Grinţieş. Am lucrat acolo doi ani. A venit, într-o zi, doamna profesoară Potlog Teodora, directorul şcolii, pe acele vremi şi mi-a zis: „Ilie, crâşma nu e de tine. Am un post liber şi te vreau!”. Am spus: Da. Câştigam patru mii şi ceva pe lună şi am venit la o mie şase sute patruzeci. Am acceptat cu dragă inimă şi iţi mulţumesc, doamnă!
Ilie ALEXANDRU
• Dacă ar fi să faceţi un bilanţ al anilor petrecuţi la catedră, ce notă i-aţi acorda învăţătorului Ilie Alexandru?
– La clasele pregătitoare şi I-IV se dau calificative. Al meu ar fi cel de „dascăl”. Nu-mi place titulatura de „profesor pentru învăţământul primar”. Dacă ai bani, acum, ajungi repede profesor. Noi, cei din generaţia mea, am muncit pentru a ne şcoli. Dascălii au fost primii care au deschis cărţile şi minţile copiilor, la începuturi, şi tot ei continuă să le pună creionul sau stiloul în mână, să-i vegheze şi să-i pregătească, la început, pentru lungul drum al vieţii.
• Apropo de atributul de „dascăl”, cât de importante sunt pentru dvs. calificativele pe care vi le atribuie elevii?
– O iau în sens invers. Mulţi îmi spun „nea Ilie” sau „bădia Ilie”. Mă flatează. Am câţiva ani, dar nu la asta se referă formula de adresare. Încerc să ajut şi să sfătuiesc (cât mă pricep) pe oricine îmi cere părerea, indiferent de vârsta lor. Consider că a te adresa cu termenul de „domn” sau „doamnă” nu reflectă întotdeauna realitatea. Sunt multe persoane, dar puţini „domni” sau „doamne”. Mă bucur, atunci când zăresc în ochii „copiilor mei” o luminiţă vie de mulţumire şi consideraţie, sufăr atunci când au necazuri. Am dat şi teste, dar nu mi se par elocvente. Am stabilit (şi ne ţinem de cuvânt) încă din clasa pregătitoare, că suntem o familie. Aici sunt şi bune şi mai puţin bune, dar există nişte relaţii. Când „uită să scrie sau să înveţe” le spun că vor face cunoştinţă cu „bădia Ilie” (insuficient), iar când sunt ascultători îi chem să caute în buzunarul lui „moş Ilie”. Întotdeauna găsesc câte „ceva bun”. Sunt mândru că din „copiii mei”, unii au terminat una sau mai multe facultăţi, iar alţii sunt gospodari.
• Sunteţi o persoană emotivă? S-a întâmplat să aveţi de suferit consecinţe grave ale emoţiilor dumneavoastră?
– Da. Sunt emotiv. Poate e ceva nativ sau legat de educaţia primită şi de statutul social pe care l-au avut părinţii mei. Am avut norocul, ca de cele mai multe ori, să întâlnesc oameni care ştiau să „intuiască” sufletul şi mintea mea şi să nu judece aparenţele. Pe vremea „tovarăşilor”, înainte de 1989, am cunoscut „domni şi doamne” care m-au apreciat şi m-au sfătuit ce trebuie să fac şi cum să mă educ pentru a scăpa sau a-mi ascunde emoţiile. Le sunt profund recunoscător.
• Ce v-a determinat să alegeţi şcoala? Tradiţie, vocaţie sau întâmplare?
– Tradiţie …categoric nu. Vocaţia a venit mai târziu. Întâmplare şi necesitate. Tata a lucrat la mină, s-a îmbolnăvit, dar nu şi-a scos pensie. Mama creştea animale pentru nevoile casei, cosea şi ţesea „pentru sat”. De la patru ani am învăţat să cos şi de la şase, să ţes. Mama, fie iertată, mă îndemna să învăţ, ca să nu fiu „sluga satului”. Priveam pe dascălii mei, soţii Grinţescu, fie iertaţi, cât erau de frumoşi şi respectaţi. Mi-am spus că într-o zi voi ajunge ca ei. Şi am ajuns.
• Care credeţi că sunt slăbiciunile fundamentale ale şcolii româneşti? Dar punctele ei cele mai tari? Cum se văd lucrurile astea de la Grinţieş?
– Slăbiciuni? Multe. Câţi miniştri s-au perindat din 1989 încoace? Ce au putut face în câteva luni sau maxim un an? Câţi ştiau limba română? Ca şi ministru!!!! Fiecare a venit cu „idei novatoare”, au conceput noi programe, (manualele apărând, în cel mai bun caz în semestrul al II-lea), au cerut alte „hârtii” şi … au plecat. Ei au plecat, dar hârtiile au rămas (bătaie de joc). Unii, de la „Centru” (nu toţi – pentru că, mai sunt şi oameni deştepţi) vin şi verifică documentele. Sunt conform indicaţiilor primite, excelent, nivelul de pregătire al copiilor nu mai contează. Trăim, cred, într-o epocă a hârtiilor fără valoare, pe care ni le cer unii oameni, fără valoare, pentru a părea valoroşi. „E uşor a scrie versuri…” Dar e foarte simplu să faci politică. Nenea Iancu Caragiale dacă ar fi printre noi ar plânge, pentru că eroii lui erau mici copii pe lângă cei de azi. În 1979, când am terminat liceul predam la clase dublu simultane, făceam planuri de lecţii, materiale, învăţământ politic, toate scrise cu stiloul, şi mai aveam timp liber. Acum nici cu calculatorul nu dovedesc. Am apreciat curriculumul apărut în timpul domnului Marga şi sunt de acord cu clasa pregătitoare, chiar dacă la început eram sceptic. La catedră, „fac ce fac demult”. La oameni vechi, metode noi. Folosesc „tot ce-mi cade în mână”. Important e să ating obiectivele. Şi când se poate, apelez şi la natură. Ne jucăm şi învăţăm. Ca să poţi lucra cu cei mici, trebuie să fii în mintea lor. Iar la mine e scuzabil.
• Care ar fi primele trei decizii pe care le-aţi lua dacă, Doamne păzeşte, aţi fi pentru o zi ministrul învăţământului?
– Bine zis „Doamne păzeşte”!
1. Aş trimite pe foarte mulţi, din cei ce stau la căldură şi „înălţime” la „munca de jos”. Sunt foarte mulţi „colegi” care n-au ce căuta acolo.
2. Aş organiza un concurs (pe bune), pe diferite criterii şi aş alege oamenii deştepţi şi pregătiţi. N-aş avea rude şi nici n-aş adera la vreun partid. Platon spunea că „oamenii deştepţi nu se amestecă în politică şi pentru că nu o fac sunt condamnaţi să fie conduşi de proşti”. (!?)
3. Pe cei ce au dovedit competenţe i-aş ruga şi pune să întocmească un nou curriculum, care să ţină cont de particularităţile vârstei, de necesităţile forţei de muncă ale ţării şi de înclinaţiile fiecărui elev. Apoi aş transmite noile cerinţe editurilor, care vor fi nevoite să caute cadre cu experienţă şi vocaţie, pentru a întocmi manualele. Acum avem maculatură, care ni se bagă pe gât. Apoi aş urmări ca totul să se implementeze până la ultimul cătun.
Consider că marea majoritate a cadrelor didactice sunt pregătite şi au bunăvoinţă, dar nu e un cap luminat care să gândească priorităţile pe termen lung şi să nu se cramponeze de fleacurile cotidianului. Ce are învăţământul cu politica, de pildă? Ar trebui ca toată lumea să-şi vadă de treabă, să promovăm competenţele nu culorile partidelor şi, cu tot respectul pentru longevivi, să ştie şi aceştia când să se retragă. Un copil de şase ani, când păşeşte pe prima treaptă a pregătirii ar vrea să vadă o doamnă/domnişoară, tinerică, frumuşică sau un domnişor. Cei mici au tendinţa de a copia. Se joacă de-a mama şi tata sau de-a învăţătorul. Dacă învăţătorul e la 70, copiii pot să imite mersul în baston, sâsâitul gâştei sau…
• Vrând-nevrând, indiferent de timp sau de tipul şcolii, desfăşurarea procesului de învăţământ presupune un anumit tipic, ca să nu zic o anumită rutină.. Cum reuşiţi să vă reîmprospătaţi forţele?
– E oarecum greu, dar trebuie să găsim permanent ceva nou. Altfel clacăm şi, mai grav, Doamne fereşte, dăm rebuturi umane. Încerc să utilizez tot felul de metode şi procedee, diferite tipuri de activităţi, să îmbin teoria cu practica. La şcoală trec de la „învăţătorul serios”, la „marioneta” ce comunică ceva nonverbal, la „grădinarul” ce sădeşte, pliveşte sau udă florile etc. Joc teatru. Analizez, schimb metoda, procedeul. Uneori, depinde de vreme, de predispoziţia elevilor. Când văd că drept nu merge, „legăm şcoala de gard” şi ieşim afară. Măcar ne „cultivăm fizicul”, că tare mai e nevoie şi de asta. Acasă, îmi văd de treburile gospodăriei, mă pregătesc pentru a doua zi, (mai pe seară) şi rar mai ies cu familia sau prietenii. E greu să-ţi reîmprospătezi forţele. Nu mai e timp. Toţi cer, mai ales hârtii. Mi-e drag să lucrez cu cei mici, dar m-am săturat de scris degeaba. Îmi place să scriu, dar nu prostii…
• Dincolo de cantitatea de informaţie pe care sunteţi obligat să o transmiteţi prin programa şcolară, încercaţi să lucraţi şi asupra caracterului elevilor dvs.? Cu ce rezultate? Sunteţi temut sau iubit?
– Evident. Mulţi din părinţii copiilor mei mi-au fost elevi, alţii prieteni. E o comunitate mică. Au încredere că ceea ce fac e spre binele copiilor. I-am vizitat, le ştiu „voia şi nevoia” şi încerc să profit de aceste aspecte pentru a lucra diferenţiat cu fiecare. Uneori părinţii promit, dar nu întotdeauna se ţin de cuvânt deoarece, luaţi cu treburile, mai uită.
M-am mai lăudat că am copii doctori, profesori, ingineri, manageri, muncitori, gospodari. Cred că asta spune multe. Sunt cu inima îndoită că patru din ei au … n-au ajuns bine. Poate cineva ar spune că patru neîmpliniri, în peste 40 de ani de catedră, nu-i un lucru grav. Eu spun că mă doare sufletul. Şi ei sunt ai mei. Nu fac rele. Muncesc de pe o zi pe alta, fără nici un rost. Cred că nu e vina mea, nici a lor. Mai sunt şi alţi factori … dar e păcat.
Nu pot să mă pronunţ, dacă se tem sau mă iubesc. Copiii îmi împărtăşesc, de regulă, bucuriile sau neajunsurile. Uneori, vin să mă îmbrăţişeze, deşi sunt nevoit să-i îndepărtez uşor, ca să nu se interpreteze greşit. Încerc să păstrez o linie de mijloc; suntem o familie şi în familie sunt situaţii când trebuie să te porţi diferit.
• În ce relaţie sunteţi cu modelul dvs. de dascăl?
– Învăţătorii mei sunt decedaţi. Am încercat „să-l copii” pe domnul Ştefan Ţifui, renumitul profesor de matematică, căruia îi datorez multe din cele ce ştiu şi aplic (fie iertat şi el). Cu mine mă cert destul de des.
• Cu ce performanţe vă mândriţi, dincolo de activitatea de la catedră?
– Am trecut prin multe, dar am şi împliniri. Am construit o casă şi am trei copii:
Băiatul, Adrian, e mecanic auto, lucrează la o firmă din localitate, e căsătorit şi mi-a dăruit o nepoată. Fata, Oana-Maria, a terminat la Bucureşti SNSPA, în prezent e în Zurich, lucrează şi învaţă – nu se mai opreşte din facultăţi şi masterate. E căsătorită, dar încă nu m-a făcut un bunic fericit. Aşa că mai am răbdare. Cea mică, Ilinca, este elevă la Colegiul de Informatică. Mă vizitează în vacanţe sau când i se face dor.
Am făcut Şcoala populară de artă, în timpul liceului cu reputatul actor Cornel Nicoară. Fac repetiţii la dansuri populare cu copiii, (Am făcut dansuri populare şi coregrafie la şcoala populară – şi fac asta din 1984 în comună), merg la repetiţii: (teatru folcloric – Bujorii şi un grup vocal – Ceata lui Vasile cel Mare). Mai colaborez cu domnul profesor doctor, Daniel Dieaconu la unele cărţi. Ultima ar fi Monografia judeţului Neamţ. Îmi place să scriu, dar nu prostii…
Încerc să mă comport în aşa fel, încât cei cu care mă întâlnesc să spună: „Noroc bun, nea Ilie!”
A întrebat Mircea ZAHARIA