Livia Iacob (n. 26 iunie 1977, Piatra-Neamţ) s-a aflat printre scriitorii care au participat la lansările de carte ale Editurii Junimea prilejuite de cea de-a XIII-a ediţie a Târgului „Libris”. Este lector universitar doctor la Catedra de Literatură Comparată şi Estetică „Al. Dima” din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, critic literar, traducător, redactor de carte şi realizator de emisiuni culturale la televiziune. Are o bogată activitate editorială de specialitate, semnând ca autor, coautor şi editor câteva zeci de titluri şi studii, dintre care amintim: Romancieri interbelici, Parodia literară, Şapte rescrieri romaneşti, Omul biblic, Fernando Pessoa. Alteritate şi abis. În plus, opera sa literară cuprinde şi cinci volume de poeme: Nimic nou sub soare, Editura Aleph, Piatra-Neamţ, 1995; Fragmente din războiul urban, Editura Outopos, Iaşi, 1999; Scrisori de închiriat, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2004; Nu toţi suntem îngeri, Editura Vinea, Bucureşti, 2013; Aşezarea lăuntrică, Editura Junimea, Iaşi, 2021.
– Cum este acasă, la Piatra-Neamţ, doamna profesoară?
– Acasă este locul din suflet unde te întorci întotdeauna ca să retrezeşti amintirile care te-au făcut să devii omul care eşti astăzi. Mă bucur să fiu acasă cu un prilej pe care-l preţuiesc foarte mult. Pentru mine, un târg de carte este cu adevărat un eveniment şi spun asta în ciuda provocărilor lumii contemporane.
– Aţi absolvit Şcoala generală nr. 4 şi Liceul Teoretic „Calistrat Hogaş”…
– Am avut o învăţătoare de excepţie, doamna Maria Amarandei, pe care o să mi-o aduc aminte toată viaţa, pentru că, domnia sa, alături de bibliotecara de atunci de la şcoală, doamna Savin, se face vinovată în mare măsură de ceea ce am devenit eu astăzi. Şi spun asta chiar într-un sens constructiv, amintindu-mi că oamenii din viaţa noastră sunt, de fapt, reperele noastre. Ce-i drept, am trăit vremuri foarte grele atunci sub dictatură, dar am trăit timpuri în care dascălii erau într-adevăr respectaţi şi erau modele. Apoi, la Liceul „Calistrat Hogaş”, pe care l-am absolvit în anul 1996, am avut şansa de a întâlni un profesor excepţional la limba şi literatura română, Mircea-Eduard Bălan, care, din păcate, nu mai este printre noi, însă a rămas în sufletul nostru prin tot ce ne ne-a învăţat. Eram o clasă bilingvă, română-franceză, la franceză având-o profesoară pe doamna Alina Pamfil, inspectorul de franceză de atunci. Era un om pe gustul nostru, al elevilor, cu care puteam să vorbim de toate, absolut de toate şi de la care am deprins dragostea pentru civilizaţia, cultura şi literatura franceză. Haideţi să vă spun şi o poveste frumoasă despre limba latină, despre care poate lumea nu ştie că astăzi este ameninţată cu excluderea totală din programa şcolară. Nici pentru elevii de atunci, din anii ’90, limba latină nu era uşoară, dar doamna profesoară Marinella Laşcu ne-a insuflat dragostea pentru prozodie. „Păcălindu-ne” cu nişte iscusite lecţii de bridge, a reuşit să ne înveţe să iubim această materie. Şi ne-a folosit mult, pentru că te deprinzi cu logica, te deprinzi cu oratoria, înveţi să vorbeşti altfel, cântăreşti gândurile înainte să le slobozeşti precum unii şi alţii din cetate în comunitate, şi e un lucru admirabil, care merită repovestit. Amintirile mele îl includ şi pe domnul profesor de limba engleză Florin Irimia. Domnia sa este modelul celălalt de profesor, care, prin exigenţă, de fapt, ascute caracterul şi inteligenţa. Îi datorez o cunoaştere aproape de impecabil a limbii engleze şi ceea ce am învăţat atunci să ştiţi că nu se uită niciodată. Şi vreau să vă mai menţionez o persoană admirabilă, la care am învăţat efectiv de drag şi aproape îmi dau lacrimile amintindu-mi de ea. Este vorba despre doamna Veronica Bulache, profesoara de biologie. În momentul în care noi făceam orele de biologie cu ea, a trecut printr-o uriaşă dramă familială, respectiv pierderea fiului său într-o tragedie şi nimeni nu credea că ea mai poate reveni la catedră şi mai poate fi profesorul impecabil care fusese cândva. Şi noi le-am demonstrat tuturor că se înşală, pentru că din clasa noastră atunci ne-am înscris foarte mulţi la Olimpiada de biologie, iar eu m-am calificat chiar la faza naţională. Îmi aduc aminte plăcerea cu care învăţam… Nu, elevii nu învaţă, dascălul îi formează să înveţe de fapt. Asta îi menirea unui profesor, nu să-i dea lucrurile mură în gură unui elev şi să le înveţe pe de rost, ci să-l obişnuiască să gândească.
– Facultatea de Litere a fost prima şi singura alegere?
– Da! De mică aşezam păpuşile pe pat, să stea la lecţie, şi le dădeam note, n-aveam eu foarte multe păpuşi, pe unele le desenam pe mobilă ca să-mi închipui că-s mai multe. Am iubit întotdeauna poveştile poate şi pentru faptul că stăteam foarte mult singură şi cărţile mi-au alinat această singurătate. Părinţii mei au avut o cu totul altă profesie, au fost procurori, şi erau foarte hotărâţi să mă sprijine în orice demers, dacă aş fi urmat aceeaşi cale. Dar nu am făcut lucru acesta, tocmai pentru că ştiam cât de dificilă şi epuizantă a fost profesia lor şi cât de mult le-a afectat viaţa. Nu se mai află printre noi, poate, şi din acest motiv al unei profesii mult prea dure pentru nişte oameni care aveau un fond sensibil deosebit. Mi-am petrecut mult timp la Biblioteca Judeţeană, şi în anii de liceu, şi în studenţie. De multe ori recitesc nişte cărţi cu sentimentul că nu le-am citit niciodată înainte, pentru că, de fapt, îţi schimbi percepţia asupra lecturilor odată cu vârsta.
– Cum v-aţi decis să rămâneţi în mediul universitar?
– A fost o chestiune foarte dificilă, de fapt, am început printr-un eşec, ca să spun adevărul până la capăt. Prima dată am dat concurs la Catedra de Literatură Română, şi am rămas până în ziua de astăzi cu sentimentul unei mari incorectitudini. Apoi, m-am înscris la doctorat, la doamna profesor universitar doctor Viorica S. Constantinescu, şi am reuşit să trec examenul de preparator, la vremea aceea, la Catedra de Literatură Comparată, concurând cu alţi doi colegi de doctorat, foarte buni prieteni.
– Ce rol a jucat în viaţa dumneavoastră doamna profesoară Viorica S. Constantinescu?
– Niciodată, oricât m-aş fi străduit, nu putea să fie mulţumită de eforturile mele. M-a învăţat că e bine să fii aşa, pentru a nu cădea în păcatul autosuficienţei. Ghearele pandemiei au smuls-o dintre noi, am pierdut-o într-un mod nedrept. A fost un deschizător de noi orizonturi, era un om cu o curiozitate de nepotolit şi perfecţionist în cel mai înalt grad. Ea a tradus integral Poemele mistice ale Sfintei Tereza de Ávila, iar împreună cu soţul său, profesorul Ioan Constantinescu, a tradus Cântece religioase. Creştinătatea sau Europa de Novalis. Avea rădăcini romaşcane. Mi-a povestit, de câteva ori, despre sfiala cu care călca pe uliţa evreiască, pentru că atunci românii erau mai săraci, infinit mai săraci decât evreii şi asta a motivat-o foarte mult în dorinţa ei de a-şi depăşi toate limitele prin lectură. Şi a răzbit, la vremea când domnia sa a ajuns profesor universitar, într-o lume a bărbaţilor. Astăzi, această prejudecată s-a mai schimbat.
– Care-i părerea dumneavoastră despre literatura actuală? Se poate face mai mult pentru menţinerea ei în zona de interes a cititorilor?
– Eu sunt, poate şi din pricina profesiei, un om care iubeşte mai mult eonul clasic, ca atare, nu-mi plac foarte mult formulele acestea pe care unii le consideră alchimice, formule tip găselniţă. Nu cred că poţi să fii scriitor astăzi, dacă, înainte de toate, nu eşti un excelent cititor de cursă lungă. Adică, nu mai poţi avea pretenţia genialităţii şi nici măcar pretenţia originalităţii. Doar trebuie să ai un stil propriu sau să reuşeşti să ajungi la această performanţă. Nu cred foarte mult în instanţa care se numeşte premiu literar, pentru că, de foarte multe ori, am observat că aceste premii sunt acordate pe criterii mai mult sau mai puţin obscure sau care mi-au rămas mie obscure. Nu cred nici în literatura aceasta care vulgarizează foarte mult limbajul, nu o creditez. Poate că e nevoie să existe şi ea, ca să putem avea repere diferite, dar, dacă ar fi să aleg, nu aş citi-o.
– Imparţialitatea mai joacă un rol deosebit în valorizarea literaturii sau avem doar iluzia obiectivităţii?
– Criteriile sunt foarte împărţite. Pe de o parte, este criteriul publicului care întotdeauna validează apariţiile editoriale. Din păcate, noi, în România actuală, nu ne mai permitem luxul pe care şi-l permiteau interbelicii, sub oblăduirea regală binecunoscută, de a tipări şi literatură cu riscul că nu va fi cumpărată nicio carte şi că nu va fi citită atunci pe moment, deşi sunt scriitori, cum a fost de exemplu la vremea aceea Mateiu Caragiale, care au rămas şi astăzi în vârful topurilor de specialitate. A trebuit să treacă o sută de ani pentru ca aceşti autori să-şi câştige notorietatea pe care o meritau în epocă, dar epoca respectivă nu era dispusă şi nici pregătită pentru eforturile lor. Din păcate, să ştiţi că avem acelaşi tip de realitate şi astăzi. Există autori foarte buni pe care publicul nu-i înţelege, pentru că sunt ultraelitişti prin condiţia lor, prin formaţia lor, ei nu vor să fie aşa spre a ofensa publicul, dar n-au ce face. La fel au fost la timpul lor şi Cioran, şi Eugen Ionescu. Au plecat dintr-o Românie care practic nu le oferea dreptul la voce şi la inteligenţă. Eu militez pentru ca lucrul acesta să nu se mai întâmple, de aceea îmi fac datoria atât cât pot la cursuri şi le spun studenţilor că trebuie să creadă în ei şi în scrisul lor, e singurul lucru pe care până la urmă nu ţi-l poate lua nimeni, niciodată, pentru că atunci se cheamă plagiat.
A consemnat Violeta MOŞU