Sunt oameni despre care oricât am vorbi sau oricât am scrie nu este niciodată destul pentru noi, ceilalţi, ce dorim tot mai mult să-i cunoaştem. Sunt oameni a căror viaţă, oricât de modestă şi de cunoscută ar fi, rămâne mereu sub un tainic şi complex „imperativ” al existenţei şi al evoluţiei, prin însăşi trăirea profundă, prin capacitatea de a oferi mai mult decât ceilalţi, prin puterea de înţelegere a omului, a universului, a spiritualităţii, dincolo de perceperea simplă şi cotidiană. Sunt oameni care păşesc printre noi, alături de noi şi cu noi, printr-un terestru „a fi” spre infinit. Într-o continuă căutare spre absolut, spre nemărginirea sufletului, descoperim un firesc „a fi” spre „homo faber” şi „homo demiurgus”. Firesc spiritului său, „un voluntar” al Terrei, firesc pentru noi, ce-am descoperit „Sarmizegetuze noi” şi „inedite piscuri ale creativităţii”, mereu surprinzătoare, mereu fără egal şi întotdeauna atât de fireşti. „Un a fi spre a fi”, pentru noi, cu noi şi dincolo de noi, într-o perfectă şi atât de firească „îngemănarea cu a noastră muşatină urbe”, spre universal şi astral. Putem găsi cuvinte mari, putem scrie mai mult şi mai mult căutând mereu să-l descoperim şi să-l redescoperim iar mintea noastră va găsi mereu atribute şi metafore pentru a ne satisface setea de universul ciobanian. Şi ne vom bucura să descoperim că întotdeauna este „aşa cum este şi nu cum presupun alţii că ar fi”!
Ne place să credem că muşatina urbe, ce-a dat atâtea şi-atâtea nume într-ale culturii şi nu numai, a fost şi este sub cârma Fortunei. Nimic nu poate fi întâmplător când, prin umbre grele, sclipiri de gând surprind mereu şi călăuzesc în spirit şi-n simţire, printr-un firesc „aşa cum este”. Şi, cu siguranţă, forţele universului au „complotat”, sub semnul Bunei Vestiri, 25 martie, a anului 1925, când, în târguşorul Romanului, pe strada cu nume de istorie Ghica Vodă, – odată Fundătura 12 Călăraşi sau Fundătura Tudor Vladimirescu – acum mai bine cunoscută „pe la Umbreluţa”, „evada spre viaţă”, în familia lui Alexandru şi a Mariei, un băiat cu nume de „legendă”: Gheorghe. Moirele întins-au firul nu cu arme şi balauri legendari, ci destinate i-au fost „armele frumosului, istoricului şi creativităţii”. Tatăl, Alexandru Vasiliu, zidar – mama, Maria Costinescu casnică, gospodina casei. O familie ca multe altele de-atunci, modestă, truditoare dar mereu în nevoie, năpăstuită de vreme şi de vremuri. Sensibil şi profund legat de părinţi, înfiorat de esenţa sentimentului de infinit, de definirea spirituală a Eu-lui prin şi pentru părinţi, de dincolo de timp şi peste timp, purtându-i mereu într-o „Arcadie sacrosantă” a lui „a fost” pentru „a fi” spre „a fi”: Gheorghe A. M. Ciobanu. Un singuratic de mic, un îndrăgostit de natură, de vieţuitoarele din jur, de salcâmi şi fluturi, de „bolta cerească” ce-i va fi tovarăşă întreaga viaţă. De mic, creator: avea acasă propriul laborator, reviste şi edituri şi visa că a sa meserie „mecanic de locomotivă” va fi. A B C-ul i se dezvăluie pe la 5 ani. Primii paşi într-ale şcolirii îi va face la Şcoala nr. 4, unde, mereu premiant, îl va avea ca învăţător pe „severul dar talentatul” C. D. Pipa.
Timid, în anul 1936, va păşi pe porţile Liceului Roman-Vodă şi o bancă la fereastră îl va însoţi în tainica viaţă de liceu. Vremuri de neimaginat pentru generaţii mai tinere, „moderne”, departe de zorii înneguraţi ai războiului, când şcoala şi viaţa zbucium erau, nu sub liniştea caldă şi creatoare de calm şi visare, ci mereu sub ameninţare, mereu pe drumuri, mereu sub „clipa de era o minune de mai venea”. Aşa cum atât de frumos şi simplu spune domnul profesor, cu amarul amintirilor de-atunci: … „nu numai băncile şcolii mi-au fost dascăli, ci şi viaţa dusă de azi pe azi, cu oameni şi omenire, trecute pe la noi, cu cina atât de mică a lui Mathus, distrusă, când de cer când de pământ”. …Ani marcaţi de război dar creatori pentru elevul Gheorghe Ciobanu: scrie poezii, nuvele, romane, studii, teorii, invenţii, ipoteze cosmice, piese de teatru, grafieri de carte, dar peste care vin, ca un tăvălug, războiul şi refugiul. În martie 1944, înainte de ultimul trimestru, este trimis, în refugiu, la Sibiu, în comuna Tălmaciu. Ardealul lasă o impresie puternică asupra tânărului de 19 ani. Începe o perioadă grea, departe de casă, de părinţi, de fraţi, de şcoală şi de Romanul său drag. Vreme de 8 luni, aproape „vagabond”, este „adoptat”, de diferite familii ale unor colegi, aflate şi ele în refugiu. Singur printre „străini” s-a adaptat şi a rezistat greutăţilor vremii: a lucrat ca telegrafist la Poştă, pe linia Tălmaciu – Sibiu, a fost frânar de tren, între Sibiu-Braşov.
N-a uitat o clipă de şcoală. Bacalaureatul, examenul de maturitate de atunci, îl susţine la Sighişoara, în castelul oraşului, noaptea, sub ameninţarea bombardamentelor. Un coleg îl convinge să dea examen de admitere la Facultatea de Medicină din Iaşi, refugiată la Alba-Iulia. Este admis primul. Nu se prezintă la cursuri. Cu un alt coleg dă examen la Facultatea de Agronomie, la Geoagiu. Admis, nu se prezintă nici aici. În luna august ajunge, „pe fugă”, acasă, la Roman, chiar când „armele erau întoarse”. Se întoarce şi tânărul nostru la Sibiu. O „întoarcere” cu peripeţii, cu pericole. Este luat prizonier de armata germană, alături de alţi 10 refugiaţi. În situaţia de a fi împuşcaţi reuşesc să evadeze. Gheorghe Ciobanu ajunge din nou la Tălmaciu. Abia în septembrie, pe furiş, ascuns în cărbuni, mitraliat, se întoarce acasă, la Roman, de data aceasta definitiv.
În acel an şcolar, 1944/1945, Ministerul Învăţământului introdusese funcţia de profesor asistent de liceu. Într-o zi de 12 ianuarie a anului 1945, tânărul de 19 ani, Gheorghe Ciobanu, „mergând încet, încet pe lângă perete”, intra la prima oră la Liceul de Fete din Roman. Prima oră: de istorie la clasa a V-a, de unde, poate şi dragostea pentru „istorii”: istoria muzicii, istoria artelor, istoria arhitecturii, istoria religiilor … toate predate, în timp, de profesorul Gheorghe Ciobanu. Reîntoarcerea profesorilor la catedrele părăsite din cauza războiului, îl trimite pe tânărul dascăl la Hălăuceşti, ca suplinitor, pentru a preda matematica, fizica şi chimia la Seminarul şi Gimnaziul Franciscan unde va rămâne până în anul 1959.
Pe lângă cele două admiteri din vremea refugiului, Medicina şi Agronomia, pe care însă „nu le simţea în suflet”, urmează şi altele: Arhitectura, marea sa dragoste, Engleza, Conservatorul şi Dreptul. Dintre toate aceste „universităţi” pe unde paşii îl poartă, alege să meargă la Drept, pentru că nu se făcea „apelul” şi putea, în acelaşi timp, să predea şi la Hălăuceşti, să-şi întreţină familia. Profund legat de plaiurile natale, de familie şi de elevii săi a renunţat la drumurile spre depărtări ce, poate, l-ar fi dus prin alte locuri şi spaţii. Dar destinul i-a fost scris ca al muşatinilor săi iubiţi să rămână. A reuşit să-şi dea examenele cu elevii săi de la Hălăuceşti, dar să-şi susţină şi propriile examene la Facultatea de Drept din Iaşi, pe care a absolvit-o în anul 1949. Decanul de atunci al Facultăţii era profesorul Ţurcanu, specialist în Drept Internaţional. Examenul susţinut de tânărul Gheorghe Ciobanu la specialitatea sa, l-a încântat atât de mult, descoperind în studentul său un real potenţial, încât i-a propus acestuia să rămână la universitate ca asistent al său. Gheorghe Ciobanu a refuzat însă cu gândul la părinţi şi la mica sa leafă de dascăl prin care reuşea să se întreţină.
În noiembrie 1949 primeşte „ordin de chemare” în armată. Destinul, din nou, îl duce în „munţii săi dragi”: la o unitate de vânători de munte, cu profil Antichimic, aproape 2 ani, la Făgăraş. Revine la Hălăuceşti, locul cu amintiri dragi, unde îi are colegi de cameră pe profesorul D. Constantinescu, fost actor, cercetător alături de Nicolae Iorga – drag şi nouă pentru „redescoperirea” Cetăţii Neamţ. Tot coleg de cameră i-a fost aici şi profesorul Spiru Tudor, fost Preşedinte al Societăţii Culturale Astra. La Hălăuceşti o întâlneşte pe Elena Dascălu, colegă, profesoară de geografie, din Fălticeni. Se căsătoresc în iarna anului 1954: „o alăturare sinceră a două fiinţe, ce trecuseră, fiecare în felul ei, prin grozăvia războiului”.
În anul 1959 vine la Roman. Predă la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice, aflată la început de drum. Aici are deosebita plăcere de a se regăsi în obiecte „dragi sufletului” său: predă pian, teoria muzicii, istoria muzicii şi istoria artelor plastice. Să nu uităm că una dintre facultăţile la care a aspirat a fost Conservatorul. Şi iată, poate tot acelaşi destin, i-a deschis drumuri nebănuite spre adevăratele sale valori, de suflet şi de spirit, spre încântarea şi îmbogăţirea spirituală a unui public, de la cei mici la cei mari, cucerit de harul de „a vorbi” liber despre orice şi mai ales despre Chopin. Talentul său oratoric nu trece neobservat. Este trimis la cursuri de perfecţionare la Predeal. Din anul 1960 este încadrat la Liceul Roman-Vodă, „liceul adolescenţei sale”, pentru a preda ştiinţe sociale şi tot ce era necesar, fiind profesorul căruia nu i se spunea „dacă poţi” ci „treci şi fă”! Şi a făcut!
A urmat diverse cursuri de perfecţionare în ţară, la finalul cărora redacta lucrări, multe publicate. Îşi susţine gradele didactice la Facultatea de Drept dar, nefiind o facultatea didactică, rămâne suplinitor o viaţă. Mereu chemat în diferite comisii de examinare, locale, judeţene, regionale şi naţionale, examene de bacalaureat, definitivat la învăţători, examene de grad, olimpiade cu diverse profiluri. Vacanţele şcolare reprezentau pentru profesorul Gheorghe Ciobanu drumuri, „chemări”, „apeluri” la care răspundea mereu „prezent”. Pe lângă Liceul Roman-Vodă este permanent solicitat la mai toate şcolile din oraş, cu diverse profiluri şi nici un obiect nu rămâne nepredat de dascălul Ciobanu. Aceste „călătorii catedriale” îi permit să aprofundeze informaţii diverse din multiple domenii pentru a se regăsi în expunerile de o complexitate şi o desăvârşită măiestrie ale unui pedagog cu o capacitate extraordinară de a descoperi şi a modela creativitatea şi spontaneitatea elevilor săi.
Dar, aşa cum spune domnul profesor, „l-a dominat dialogul cu tinerii”, „despre mâine şi altfel”, deşi „visul său n-a fost la catedră ci la Catedrale” şi a ştiut mai bine ca nimeni altul să-şi „împrăştie creativitatea ca pufurile de păpădie, florilor umane ce i-au fost elevii”. Mereu surprinzător, mereu deschizător de drumuri nebănuite, de noi şi noi interpretări, adaptabil în orice situaţie şi-n orice „subiect”, cucerind prin „convorbirile” sale, la catedră şi la alte „catedrale de cultură”, mereu căutat, mereu chemat, mereu „prezent”. Un public mereu captivat de spontaneitatea, de ineditul şi de modernismul complexelor expuneri ciobaniene. Seriozitatea filosofică, momentele de densitate ale dialogurilor domniei sale sunt mereu susţinute, de glumele fine şi subtil „dirijate” spre „inima ascultătorilor”… Un magician al interpretărilor şi al viziunilor moderne, reuşind mereu prin maturitatea rarisimă de istoric, prin mintea ordonată de matematician, printr-o structură dinamică, printr-un fizicalism complex al celor mai diverse ipostaze şi posibilităţi existenţiale, de a deschide geniale şi complexe orizonturi noi, capabil să provoace trăiri şi perspective nebănuite, în minţi şi suflete cercetătoare, fascinate de „lumi” nelimitate ale fiinţării de astăzi şi de mâine.
Un dascăl a „tot ce-a fost şi ce este”, un dascăl pornit în lume încă de „învăţăcel”, deschizător de orizonturi nu la unul sau două obiecte, ci la tot ce cuprindeau „cataloagele vremurilor”… „copil fiind, prin şcoli cutreieram … nu la un anumit obiect, ci la mai toate rubricile din cataloage … schimbate mereu prin şcoli”… Astfel, „de voie sau de nevoie”, dar mai ales de har şi de dăruire, profesorul Gheorghe Ciobanu, a predat la 36 de şcoli, 63 de obiecte ştiinţifice, umanistice şi artistice, începând de la clasele primare şi generale, ajungând până la nivelul liceal, postliceal şi universitar… „cunoscând monomul şi atomul, gândirea ştiinţifică şi frumosul artistic”. De la matematică la religia predată sub o formă „nemaivăzută” cu ecuaţii şi relaţii, de la fizică la filosofia tuturor posibilităţilor, de la chimie la istorii, de la plastic la portative, de la juridic la lirism, de la educaţie fizică la meteorologie, limbi străine, măşti şi topografie… Un univers de ştiinţe pentru un univers de cunoştinţe şi toate s-au îngemănat, atât de firesc, sub o complexă personalitate, cu o capacitate extraordinară de a le transmite într-o formă unică şi de neegalat.
Trăitor al vremurilor înnegurate, ale războiului, foametei, secetei, „un episod ce-i aparţine doar sufletului său”, a ştiut să găsească în toate doar frumosul, doar binele, având capacitatea fenomenală şi-atât de rară de a depăşi orice limite, terestre şi universale, limitele umane în primul rând, cunoscând doar „preţuirea pentru semeni, pe care i-a iubit”. Iubirea de oameni, iubirea de frumos, de astral şi univers, i-au deschis lumi „nemărginite de gândire” dăruite „contemporanilor” săi.
De la „liceul adolescenţei” sale, Roman-Vodă, iese la pensie în anul 1985, ca suplinitor, deşi „nu a suplinit” ci „a creat” mai mult ca oricare altul. …Dacă la contemporaneitate ne uităm, descoperim „amatori” ce şi-au depăşit „limitele diplomale”, adus-au noul şi progresul, iar marile universităţi au ştiut să le recunoască „dreptul”. Ce-i drept, nu pe la noi se-ntâmplă asemenea lucruri…Pentru Profesorul Gheorghe A. M. Ciobanu, jumătatea de secol petrecută la „catedrele” din şcoli, acolo unde „Muzele sunt cazate de când lumea”, a însemnat dăruire, preţuire ce i-au adus admiraţia şi respectul generaţiilor şi generaţiilor de tineri care au avut marele noroc de a-şi forma personalitatea la „orele” acestui dascăl de oameni şi frumos.
Şi chemările nu s-au terminat ci au continuat printr-un firesc necesar de oameni pentru oameni. După 1989 este rechemat la catedră, predând la Seminarele Ortodox şi Franciscan şi la Institutul Franciscan din Roman. Alte catedre, alte obiecte. Şi dascălul a continuat dăscălia. O dăscălie ce continua şi dincolo de pragul şcolilor: pe la Conferinţe, Congrese, locale, naţionale şi internaţionale, audiţii muzicale, cronici literare, cinematografice, vernisaje plastice… la Roman şi dincolo de Roman. Un făurar în toate, un „demiurg”, inovator, un vizionar, un împătimit dăruitor pentru oameni.
În anul 2002, la 50 de ani de activitate la catedră, pentru domnul profesor Gheorghe A. M. Ciobanu a fost momentul în care a hotărât simplu „stop catedra”…Dar nu… o altă „catedră” la alte „catedrale” ale vieţii domniei sale de „homo creator”, de noi şi noi făuriri. O nouă cale se deschide, „o nouă chemare”: spre condei. Amânat atâta timp, acum se eliberează spre cunoştinţa tuturor. Amintirea primei poezii, „Iarna”, scrisă la 6 ani, apoi scrierile adolescentine, nuvele, romane, literatură SF, reviste, studii ştiinţifice – „alungate de neprevăzutul” crud al perioadei, au supravieţuit în mintea creatoare şi sufletul sensibil, ca o „compensare”. Şi-acum a venit momentul. Momentul eliberării, dăruirii făuririlor ciobaniene, a comorilor celor mai de preţ, către cei pe care-i iubeşte şi-i preţuieşte de-o viaţă: oamenii. Daruri nepreţuite, daruri pentru eternitate.
De la poezie la proză, piese de teatru, eseuri, la treceri estetice prin artele romaşcane, la interpretări matematice ale juridicului, la viziunea filosofică asupra Mioriţei, la teme unice de dezvoltare muzicală … scriitorul Gheorghe A. M. Ciobanu, este un fenomen al anticipaţiei, un maestru al condeiului. Scrieri de suflet, scrieri vizionare, scrieri pentru azi şi mâine. Amintim câteva dintre scrieri:
– Locul şi Spiritul – Valori artistice la Roman;
– Irimescu –Statornicie şi zbor;
– Primii fiori;
– Mioriţa – mit triadic;
– Modelarea normativului juridic;
– Mecena, Medic şi Misionar – Teodorescu;
– Mileniul trei pe portativ – în 3 volume;
– Scrieri – în 5 volume.
Pe lângă toate acestea, domnul profesor Gheorghe A. M Ciobanu, a publicat peste 2400 de articole, a colaborat cu aproximativ 65 de publicaţii, a susţinut peste 3000 de conferinţe cu diverse tematici, a prezentat sute de audiţii muzicale, membru în diverse colective redacţionale. Pentru întreaga sa activitate de dascăl şi pentru intensa implicare în viaţa culturală a primit numeroase recunoaşteri, premii şi distincţii:
– Medalia Muncii, Ordinul Muncii, Gradaţia de merit
– peste 60 de diplome „Omnia Opera”
– Cetăţean de Onoare al oraşului Roman – 1997
– Membru „Honorius Causa” în Senatul Conservatorului din Piatra – Neamţ
– Preşedinte „Honoriu Causa” al Festivalului de Muzică „Bagheta de Cristal”, Roman
– Membru în Liga Scriitorilor.
Dar cele mai de preţ recunoaşteri sunt „florile umane”, atât de dragi domnului profesor, care s-au afirmat ca „ei” şi „între ei”, „ei sunt” ai profesorului Ciobanu aşa cum domnia sa este „al lor”, după valorile transmise o viaţă de dascălul care „este” pentru „a fi”. Trăirile pe care le regăsim la generaţii şi generaţii de tineri formaţi la cunoaşterea ciobaniană, zâmbetele de mulţumire, privirile de înţeles, de-atunci şi de viitor. Şi-ntâlnim ades oameni ce spun, cu o încărcătură emoţională aproape mioritică, cu o mulţumire de peste timp, cu satisfacţia că au avut parte de cea mai bună influenţă, cu mândria nedisimulată că au fost elevii „Domnului Profesor”… şi-auzim glăsuiri: … „mi-a fost profesor … m-a învăţat să înţeleg muzica … m-a învăţat să simt poezia … m-a învăţat ecuaţiile … m-a învăţat să respect istoria…m-a învăţat să trăiesc „a fi”…m-a învăţat”… Şi Domnul Profesor continuă să ne înveţe … de artă, de scriere, de muzică, de drag pentru drag … dragostea de frumos, de creaţie, de univers, de oameni.
Un Dascăl care a dus la superlativ atât de „simplul” „a fi”.”A fost şi a rămas un dascăl o „viaţă întreagă”. Este Dascălul, de ieri, de azi şi pentru mâine.
Acesta ESTE Domnul Profesor Gheorghe A. M. Ciobanu.
Mihaela CIOBANU
Bibliografie:
Constantin Toni Dârţu, Personalităţi române şi faptele lor, editura Venus,Iaşi, 2011;
Constantin Tomşa, Un dicţionar al literaturii din judeţul Neamţ, editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2014;
Laurian Ante, O antologie a literaturii nemţene, editura Muşatinia, 2006.
Colegiul „Naţional Roman –Vodă” – Treptele devenirii – 140 de ani; coord. prof. Mihaela Tanovici, prof. Magdalena Dinela Anechiţei, edit. DOCUCENTER, Bacău, 2012