Nadejda Ovcerenco, doctor, conferenţiar universitar
S-a născut la 22 decembrie 1957, în satul Copanca, raionul Căuşeni, Republica Moldova. Este licenţiată a Universităţii Pedagogice de Stat „Alecu Russo” din Bălţi din 1981, după care activează în calitate de educator, metodist, directoare de grădiniţă de copii. Studiile de masterat le face la Universitatea de Stat din Tiraspol, specialitatea Psihopedagogie, iar doctoratul la Academia de Ştiinţe ale Educaţiei din Federaţia Rusă, Institutul Cercetări Ştiinţifice în domeniul Teoriei Educaţiei.
Pe parcursul anilor a activat în diverse funcţii didactice şi manageriale în mai multe instituţii de învăţământ superior din Republica Moldova: conferenţiar universitar (UST, UPSC); şef Departament monitorizare, evaluare şi control (Academia Administrare Publică de pe lângă Preşedintele RM); şef catedră (UST), decan facultatea Ştiinţe Umaniste, prorector Relaţii Internaţionale (Universitatea Slavonă) etc.
Este conducător de doctorat la specialitatea ştiinţifică: 531.01.Teoria generală a educaţiei, ghidând doctoranzi din Republica Moldova, Turcia, România. A publicat peste 90 lucrări ştiinţifice (manuale, suporturi de curs, ghiduri metodologice), a participat la numeroase foruri ştiinţifice internaţionale (Rusia, Ucraina, Japonia, SUA, România, Ungaria etc.). Red.
Educaţia trece printr-o criză fără precedent – la nivel mondial. Formarea tinerilor sociabili, fericiţi, liberi şi întreprinzători este o mare provocare în ziua de azi. Cantitatea de cunoştinţe disponibile e mai mare ca oricând, însă noile generaţii nu sunt formate pentru a gândi, ci pentru a repeta informaţii. Tinerii evită studiul şi munca, refugiindu-se în atitudini şi comportamente perdante pentru întreaga societate. Elevii zilelor noastre nu au plăcerea de a învăţa, nu pot să se concentreze, sunt agitaţi. A cui este vina? A elevilor sau a părinţilor? Nici a unora, nici a celorlalţi. Cauzele sunt mai profunde. Principalele cauze sunt produsul sistemului social care a stimulat, într-un mod înspăimântător, fenomenele care construiesc gândurile. Mintea tinerilor de astăzi este diferită de cea a tinerilor din trecut. Fenomenele care se află în culisele minţii lor şi care generează gândurile sunt aceleaşi, dar actorii de pe scenă sunt diferiţi. Calitatea şi viteza gândirii s-au schimbat.
Profesorii se simt depăşiţi. Ei pierd capacitatea de a influenţa lumea psihică a elevilor. Gesturile şi cuvintele lor nu au impact emoţional şi, în consecinţă, nu sunt arhivate în mod privilegiat, astfel încât să producă mii de alte emoţii care să stimuleze dezvoltarea inteligenţei. Cea mai mare consecinţă a excesului de stimuli de la televizor, gadgeturi, reţele on-line de socializare este contribuţia la apariţia sindromului gândirii accelerate, S.G.A. Viteza gândurilor nu poate fi crescută în mod permanent. Dacă am face-o, s-ar produce o diminuare a concentrării şi o creştere a anxietăţii. Este exact ceea ce se întâmplă azi cu elevii şi studenţii noştri.
Anxietatea din sindromul S.G.A. generează nevoia de noi stimuli. Principiul este acelaşi cu cel din cazul dependenţei de droguri. Dependenţii de droguri folosesc mereu alte doze încercând să diminueze anxietatea generată de dependenţă. Cu cât doza e mai mare, cu atât devin mai dependenţi. În agenda Consiliului Naţional al profesorilor de matematică şi a asociaţiei de supervizare şi dezvoltare curriculară din America, incapacitatea concentrării elevilor pe o durată minimă necesară rezolvării unei probleme, a ajuns să ocupe un loc central. Problema este tratată cu foarte multă seriozitate, pentru că aproape nici o activitate nu poate fi desfăşurată fără o anumită concentrare a minţii şi urmărirea cu atenţie a procesului respectiv.
Tinerii care suferă de sindromul S.G.A. prezintă următoarele caracteristici:
► Neputinţa de a duce la bun sfârşit activitatea începută;
► Incapacitatea de a asculta şi urmări;
► Dificultatea de a sta concentrat sau conectat la o activitate;
► Tendinţa de a acţiona înainte de a gândi;
► Alternarea rapidă a unei activităţi cu alta;
► Dificultatea organizării şi planificării acţiunilor;
► Dificultatea de a-şi aştepta rândul;
► Pasivitatea – până la inactivitate, la lene;
► Tulburări de comunicare, vorbire incoerentă;
► Insomnie şi somnolenţă;
► Dificultate de a-şi exprima ideile în scris;
► Dependenţa de TV, gadgeturi, reţele on-line.
Sindromul gândirii accelerate face ca teorii educaţionale şi psihologice ale trecutului să nu mai funcţioneze – pentru că, în timp ce profesorii vorbesc, tinerii sunt agitaţi, neliniştiţi, nu se concentrează şi, pe deasupra, sunt furaţi de gânduri. Profesorii sunt prezenţi în sala de clasă şi tinerii sunt în alte lumi.
În literatura de specialitate sunt identificate trei cauze ale S.G.A.:
– excesul de stimuli vizuali produşi de lumea mediatică şi virtuală care atacă teritoriul emoţiei;
– excesul de informaţie;
– excesul de culori.
Ţinem să menţionăm, că prima competenţă a unui profesor este aceea de a înţelege mintea elevului şi de a găsi răspunsuri deosebite, diferite de cele cu care elevul este obişnuit. Ultimul secol este caracterizat de sociologi ca fiind un secol al hedonismului, a omului căzut sub robia simţurilor. Consecinţele pervertirii simţurilor sunt obezitatea, bolile metabolice etc. Un caz particular îl reprezintă efectul imagisticii asupra dezvoltării intelectuale şi psihice a elevului. Mihaela Marinaş menţionează că în ultimul timp a cunoscut tot mai mulţi oameni care au micşorat drastic timpul petrecut în faţa televizorului şi gadgeturilor sau chiar au renunţat la ele. Într-o încercare de a înţelege argumentele pe care s-a bazat decizia lor aduce câteva probe semnificative, bazate pe studii ştiinţifice care s-au făcut începând din anii ’60, sec. XX, până în prezent.
Cercetările efectuate în ultimele decenii arata că, indiferent de conţinutul produselor mediatice consumate, programului de televiziune urmărit, traseele electroencefalografice ale celor care privesc la televizor, navighează pe internet se schimbă dobândind, după numai două minute de vizionare, o configuraţie nouă, specifică, neîntâlnită în nici o altă activitate umană (starea de hipnoză şi de vis nu pot fi socotite activităţi). Se înregistrează o micşorare a nivelului activităţii corticale. Se constată o scădere a frecvenţei undelor cerebrale care trec din starea beta în starea predominant alfa şi delta. Emisfera stângă îşi diminuează extrem de mult activitatea, proces ce se desfăşoară concomitent cu întreruperea parţială a punţii de legătură dintre cele doua emisfere – corpul calos. În acelaşi timp, ariile cortexului prefrontal (centrii executivi ai creierului) sunt periclitate.
Încă din anii ’60, sec.XX, McLuhan susţinea faptul că esenţial într-un proces de comunicare nu este mesajul transmis, ci mediul prin care se realizează comunicarea (the medium is the message). Mai concret, fiecare mijloc de comunicare – vorbirea, scrisul, radioul, telefonul, televizorul, calculatorul – structurează într-un mod specific şi definitoriu mesajele pe care le transmite. Nu este important ce vedem la televizor, spune McLuhan, ci faptul că ne uităm la televizor. Fiecare mediu – televiziunea, în special – ne face să ne raportăm într-un anumit fel la lumea care ne înconjoară, ne modelează comportamentul, percepţiile şi universul de gândire.
Cu toate că teoria lui McLuhan era argumentată prin numeroase exemple din istoria culturii, din antropologie şi teoria comunicării, ea părea destul de puţin credibilă pentru marea parte a comunităţii oamenilor de ştiinţă. În anul 1971, Herbert Krugman, un cunoscut cercetător din domeniul neuropsihologiei, punea la punct o serie de experimente menite să demonstreze, precum a recunoscut singur mai târziu, contrariul teoriei lui MacLuhan. El urmărea să arate că activitatea neurologică înregistrată în timpul unei comunicări, pe parcursul cititului sau al vizionării TV, navigării pe Internet nu depinde de mediul prin care se realizează comunicarea, ci de natura mesajului.
Krugman analizează mişcările oculare şi electroencefalogramele realizate pe un grup de tineri, comparând activitatea neurologică a subiecţilor din timpul lecturii cu aceea care se înregistrează pe parcursul vizionării TV. O persoană citea o carte când a fost deschis televizorul. De îndată ce a devenit atentă la ecran, frecvenţa undelor cerebrale s-a modificat considerabil. În mai puţin de două minute subiectul se afla predominant în stare alfa – relaxat, pasiv, neconcentrat. Reacţia cerebrală a subiecţilor la trei tipuri de conţinut al programului TV a fost esenţialmente identică, deşi i-au mărturisit lui Krugman că unul le place, altul le displace, iar al treilea îi plictiseşte. Ca rezultat al unei serii de asemenea experimente, Krugman ajunge la o concluzie contrară aşteptărilor sale: această stare predominant alfa este caracteristică modului în care omul reacţionează la televiziune, la orice program de televiziune. Se pare că răspunsul la televiziune este foarte diferit de răspunsul la materiale tipărite. Răspunsul electric al creierului este în mod evident dependent de mediu, şi nu de conţinut. Câţiva ani mai târziu, la Universitatea de Stat din Canberra, Australia, se desfăşura un important proiect de cercetare condus de soţii Emery. La fel ca şi Krugman, aceştia ajung la concluzia că, indiferent de emisiunea vizionată la televizor, undele cerebrale au un răspuns caracteristic. Răspunsul ţine de mediu mai degrabă decât de conţinutul transmis. Odată ce televizorul este pornit, undele creierului încetinesc până când undele alfa şi delta devin preponderente. Cu cât televizorul stă mai mult timp aprins, cu atât sunt mai lente undele cerebrale.
Doctorul Erich Peper, cercetător în domeniul undelor cerebrale, profesor la Universitatea din San Francisco, împreună cu un alt cunoscut cercetător din domeniul neuropsihologiei, dr. Thomas Mulholand, au realizat un experiment similar cu cel al lui H. Krugman. S-a cerut unui grup de zece copii să privească emisiunea lor favorită. Presupunerea savanţilor a fost că din moment ce aceste emisiuni erau cele preferate, copiii ar trebui să se implice mai mult şi ar trebui să înregistrăm oscilaţii între undele alfa cu frecvenţă joasă şi undele beta cu o frecvenţă înaltă. Presupunerea a fost că undele alfa vor apărea şi vor dispărea. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Aproape tot timpul copiii au fost în starea alfa. Asta înseamnă că, în timp ce se uitau la televizor, nu reacţionau, nu se orientau, nu se concentrau, erau visători.
Reieşind din faptul că pe parcursul acestei lucrări în mai multe rânduri vom face referiri la cele patru tipuri de activitate electrică corticală ce caracterizează stările mentale sau activitatea creierului, considerăm necesar de a face următoarea precizare:
■ undele b (beta) care au frecvenţa cea mai mare – între 14 şi 30 Hz – apar în creier pe parcursul proceselor de gândire, de analiză şi de decizie, în majoritatea stărilor de veghe, atunci când mintea este concentrată asupra unei sarcini, a unei activităţi oarecare;
■ undele a (alfa) cu o frecvenţa cuprinsă între 7,6 şi 13,9 Hz domină activitatea corticală în momentul în care persoana se află într-o stare de relaxare;
■ undele 0 (teta) – între 5,6 şi 7,6 Hz – sunt cele care definesc starea de somn uşor şi anumite stări meditative;
■ undele 5 (delta), cele mai lente, între 4 si 5,6 Hz apar în creier pe perioada somnului profund.
Pe parcursul vizionării TV, navigării pe Internet măsurătorile au indicat o deplasare a vârfului spectrului de activitate electrică corticală dinspre undele beta, cu frecvenţa înaltă, către cele mai lente – undele alfa şi teta, cu o puternică predominanţă a spectrului undelor alfa.
Modelele de emisie alfa, înregistrate în zona occipitală, apreciază dr. Peper, dispar în momentul în care o persoană dă comenzi vizuale (concentrare, acomodare), când are loc un proces de căutare de informaţie. Orice orientare înspre lumea exterioară creşte frecvenţa undelor cerebrale şi blochează emisia undelor alfa. Undele alfa apar în momentul în care nu te orientezi spre ceva anume. Poţi să stai pe spate şi să ai nişte imagini în minte, dar eşti într-o stare cu totul pasivă şi nu eşti conştient de lumea din afara imaginilor tale. Cuvântul potrivit pentru starea alfa este „în afara spaţiului”, fără orientare. Când o persoană se concentrează vizual sau se orientează către ceva, indiferent ce, şi observă ceva în afara sa, imediat are loc o creştere a frecvenţei undelor cerebrale (unde beta), iar undele alfa dispar. Aşadar, în loc să antreneze atenţia activă, televiziunea pare să o suspende.
Toate studiile constată apariţia unei anomalii neurologice în timpul privitului la televizor, navigării pe Internet şi anume o inhibare a activităţii emisferei stângi a creierului, care reduce extrem de mult activitatea. Cercetările lui Herbert Krugman au dovedit că vizionarea TV amorţeşte emisfera stângă şi lasă emisfera dreaptă să îndeplinească toate activităţile cognitive. Acest fapt poate avea consecinţe din cele mai importante pentru dezvoltarea şi sănătatea creierului. De exemplu, emisfera stângă este regiunea critică pentru organizarea, analiza şi judecata datelor primite. Partea dreaptă a creierului tratează datele primite în mod necritic: nu descompune şi nu decodează informaţia în părţile ei componente. Emisfera dreaptă procesează informaţia în întregul ei, determinând răspunsuri mai degrabă emoţionale decât raţionale, logice. Nu putem trata raţional conţinutul prezentat la televiziune, pe reţele on-line, deoarece emisfera stângă a creierului nostru nu este operaţională. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că oamenii rareori înţeleg ce văd la televizor, pe Internet, după cum a arătat şi un studiu condus de cercetătorul Jacoby. El a descoperit că, din 2.700 de oameni testaţi, 90% au înţeles greşit ce au privit la televizor cu câteva minute înainte.
Acelaşi lucru este constatat şi în cercetările efectuate de soţii Emery. Aceştia arată că, la adulţii cărora li s-a făcut electroencefalograma pe parcursul vizionării TV, emisfera stângă este foarte puţin activă. Ei apreciază că vizionarea TV se situează la nivelul conştient al somnambulismului. Emisfera dreaptă înregistrează imaginile de la televizor, dar, din moment ce legăturile încrucişate dintre emisfere au fost parţial întrerupte, aceste imagini cu greu pot fi conştientizate.
De aici dificultatea celor mai mulţi oameni de a-şi aminti multe dintre lucrurile pe care le-au vizionat anterior.
Transferul activităţii creierului de pe emisfera stângă pe emisfera dreaptă, concomitent cu întreruperea parţială a punţii dintre cele doua emisfere, fenomen ce se manifestă pe parcursul vizionării TV, navigării pe Internet conduce la o anomalie neurologică în contextul în care creierul, aflat într-o stare mentală pasivă (inhibiţie a activităţii emisferei stângi), este pus în situaţia de a absorbi o cantitate uriaşă de informaţii. Mintea omului în fata televizorului, Internetului nu mai este un subiect deplin conştient al procesului de cunoaştere, pe care să-l poată controla după capacitatea ei de înţelegere, de raţionare şi organizare a materialului parcurs. Privitul îndelung la televizor, navigatul pe reţele on-line excită şi dezvoltă activitatea emisferei drepte, răspunzătoare de activitatea şi atitudinea pur emoţională, adică reacţie fără gândire prea multă. În acelaşi timp emisfera stângă – cea răspunzătoare de gândirea critică – este inhibată; astfel analiza, comparaţia, sinteza, decizia devin procese psihice şterse, ineficiente. Pe măsură ce imaginea ocupă tot mai mult loc în viaţa omului, capacitatea de pricepere şi folosire a informaţiei sonore şi scrise scade. Rezultatele inconştiente ale acestui fapt sunt grave.
Un elev cu S.G.A. nu reuşeşte să-şi administreze gândurile în totalitate şi să-şi liniştească mintea. Ameninţarea cea mai mare pentru calitatea vieţii tinerilor mileniului III este excesul de gândire. S.G.A compromite sănătatea psihică sub trei forme: 1) amintirea excesivă a ceea ce a fost în trecut, ceea ce dezvoltă sentimente de vinovăţie; 2) preocupări şi griji legate de probleme existenţiale; 3) suferinţa prin anticipaţie. Astăzi ca să fii un profesor de calitate, trebuie să cunoşti psihicul elevilor moderni pentru a selecta şi utiliza strategii educaţionale capabile să transforme sala de clasă într-o oază, şi nu într-o sursă de stres continuu. Este o chestiune ce ţine de armonizarea relaţiei profesor-elev şi eficientizarea formării elevilor capabili de a face faţă provocărilor lumii contemporane şi obţine succes în viaţă.
În această ordine de idei, propunem câteva tehnici care implică schimbări în ambientul social psihic al profesorilor şi elevilor:
1) Muzica ambientală în sala de curs: are ca scop echilibrarea gândirii, îmbunătăţirea concentrării, calmarea neliniştii, dezvoltarea plăcerii de a învăţa, educarea emoţiei;
2) Aşezarea în cerc: are ca scop dezvoltarea siguranţei, promovarea educaţiei participative, îmbunătăţirea concentrării, diminuarea conflictelor în sala de clasă, reducerea conversaţiilor între elevi;
3) Expunerea interogativă: are ca scop ameliorarea SGA, reaprinderea motivaţiei, dezvoltarea capacităţii de a-şi pune întrebări, îmbogăţirea interpretării de texte şi enunţuri, deschiderea ferestrelor inteligenţei;
4) Expunerea prin dialog are ca scop dezvoltarea conştiinţei critice, promovarea dezbaterii de idei, stimularea educaţiei participative, depăşirea nesiguranţei, învingerea timidităţii, îmbunătăţirea concentrării;
5) Umanizarea cunoaşterii are ca scop stimularea îndrăznelii, promovarea perspicacităţii, cultivarea creativităţii, stimularea înţelepciunii, creşterea capacităţii critice, formarea de persoane care gândesc;
6) Umanizarea profesorului are ca scop dezvoltarea socializării, stimularea afectivităţii, stimularea înţelepciunii;
7) Educarea respectului de sine: are ca scop rezolvarea conflictelor din clasă, promovarea cooperării şi solidarităţii.
În concluzie, sarcina cea mai importantă a educaţiei este transformarea fiinţei umane în propriul ei lider – lider al gândurilor şi emoţiei sale. Şcolile din toată lumea îi învaţă pe elevi să conducă firme şi aparate, dar nu-i pregătesc pentru a-şi controla şi să-şi ţină în frâu gândurile. Sunt nenumăraţi cei care au succes profesional, dar sunt sclavii propriilor gânduri. Viaţa lor emoţională este mizerabilă. Ei înfruntă lumea, dar nu ştiu să-şi înlăture din minte ceea ce este inutil. La ce le foloseşte tinerilor să înveţe să rezolve probleme de matematică dacă nu ştiu să rezolve probleme de viaţă? Tinerii au nevoie de o educaţie pentru viitor. Timpul trece, şi noi, cadrele didactice, vom purta toată viaţa o frântură din fiinţa tinerilor pe care, încercăm să-i educăm şi să-i ajutăm să facă faţă provocărilor vieţii.
Nadejda OVCERENCO, doctor, conferenţiar universitar,
Catedra Pedagogie şi Psihologie generală,
Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul în Chişinău