Portret de sindicalist

…25 de ani! …Cu realizări, eşecuri, înţelegeri şi neînţelegeri, lideri devotaţi, membri mai mult sau mai puţin încrezători în deviză, unii interesaţi doar de drepturi, pentru că îndatoririle erau privite drept obligaţii… au trecut şi vor mai trece încă…

Ar trebui să ne mândrim că aparţinem acestei Federaţii Libere, însă, uneori, norii se abat şi deasupra noastră. De ce? De ce aşa? Pentru că nu există unitate în simţire şi în gândire, pentru că nu întotdeauna cugetul e liber. Ne făurim, unii dintre noi, un univers în care ne facem propriile reguli şi pe care nici noi nu le respectăm.

Sindicatul nostru nu este o apariţie spontană, este continuarea unei alte structuri, dar are o altă viziune asupra libertăţilor. Asta nu înţeleg mulţi. Dacă în vremurile de mult apuse (sau de curând) sindicalistul ştia doar că e o parte din marea masă, avea drepturi comune cu ale semenilor din câmpul muncii, astăzi nu înţelege pe deplin demersurile forului la care a aderat sau este afiliat, de bunăvoie, evident.

Doar atunci când se câştigă drepturi iese la suprafaţă adevăratul militant, cel care crede cu adevărat în misiunea instituţiei, merge la mitinguri, poartă pancarte, mai mult sau mai puţin convins sau convingător.

Dacă există cineva care să vorbească în numele lui şi nu-i cere părerea, înseamnă că este interesat de funcţie (în viziunea lui). Dacă i se cere părerea, se face nevăzut, nu vrea să se implice…

Nu acesta ar trebui să fie portretul sindicalistului! Exemple? Destule – la noi şi peste tot în lume!

În lumea democratică trebuie să existe demnitate şi bună credinţă. Pentru ca urmaşii urmaşilor noştri să aibă dreptul la decenţă, la educaţie, trebuie să ne implicăm TOŢI! Nu doar acceptând plata cotizaţiei lunare, ci, prin acţiunile noastre, să formăm un front comun pentru a ţine piept legilor strâmbe şi nedrepte ale stăpânilor, care, în loc să vină în sprijinul nostru, nu fac altceva decât să-şi urmărească interesele proprii. În viziunea aleşilor neamului, ale căror fotolii au depins şi depind încă de naivitatea şi imaturitatea noastră politică şi de votul nostru încrezător, învăţământul este Cenuşăreasa căreia, în loc să-i acorde respectul cuvenit, uită de unde au plecat şi de faptul că odată, unii dintre ei au purtat halatul suferinţei plin de cretă. Sau uită că nu ar fi ajuns acolo unde sunt, dacă nu ar fi trecut prin şcoala, care, se pare, a fost prea indulgentă…

Stimaţi colegi, actori ai sistemului educaţiei, luaţi exemplul lui Moş Ion Roată şi haideţi să punem umărul la ridicarea bolovanului neîncrederii şi suspiciunii! Să căutăm în noi forţa care ne face liberi, să fim uniţi, pentru că doar aşa vom fi puternici!

 

Prof. Daniela PREPELIŢĂ

Liceul Tehnologic „Vasile Sav”, Roman