Nu ştim dacă cele 1500 de studii şi articole publicate de Eminescu au fost luate în consideraţie de critica literară atunci cînd, în timp, poetul a devenit cu adevărat primul şi cel mai solid reper al poeziei româneşti, dar suntem convinşi că prin aplecarea cu multă atenţie asupra acestora, personalitatea poetului se întregeşte, omul care a fost Mihai Eminescu apare într-o nouă dimensiune, cea a confruntării zilnice cu viaţa, cu realitatea complexă a existenţei.
În afara cîtorva articole din tinereţe, publicate în ziarele Federaţiunea şi Albina din Pesta, activitatea sa publicistică se grupează în jurul a două ziare: Curierul de Iaşi (1876- 1877) şi Timpul (1877- 1883).
Problematica publicisticii eminesciene este foarte variată, dar poate fi grupată pe cîteva aspecte fundamentale vizînd: instituţiile statului, aspecte economice şi sociale, pierderile şi integritatea teritorială, probleme culturale de o mare diversitate.
Între toate acestea, o problemă aparte, nu atît pentru poet, cît, mai ales, pentru cei din jurul său (critici şi adversari) este chestiunea evreiască, problemă pe care o abordează în corelaţie directă cu dobîndirea Independenţei Naţionale şi a recunoaşterii ei pe plan european. Problema este tratată cu deosebită acurateţe şi responsabilitate, pe parcursul a aproape 100 de articole, grupate şi publicate într-un volum prefaţat de cunoscutul eminescolog Dumitru Vatamaniuc, Mihai Eminescu, Chestiunea evreiască, apărut la Editura Vestala, Bucureşti 2010.
Volumul reuneşte textele lui Eminescu consacrate chestiunii evreieşti din România şi din alte ţări, tipărite în ediţia completă academică a operelor eminesciene (Eminescu, Opere. Publicistică. volumele IX, 1984; X, 1981; XI, 1984; XIV, 1985; XVI, Corespondenţa, 1989).
Textele au fost reproduse integral şi organizate pe secţiuni:
I Chestiunea israelită;
II Congresul de la Berlin şi Constituţia României;
III Situaţia din România şi presa românească condusă şi susţinută de evrei;
IV Evreii din Prusia, Ungaria, Austria;
V Aspecte culturale;
VI Fragmentarium.
Volumul respectă în bună măsură criteriile ştiinţifice şi deontologice ale culegerilor antologice (reproducerea textelor după ediţii ce au fost confruntate cu manuscrisele originale, respectarea titlurilor şi ortografiei folosite în original, note, comentarii şi trimiteri, unde este cazul la normele ortografice actuale etc).
Urmare a lecturării cărţii, ne vom permite să inserăm cîteva observaţii fără nici o pretenţie de originalitate, ci doar ca atitudine proprie faţă de unele invective aduse poetului pentru un presupus naţionalism exacerbat, uneori cu accente antisemite sau iredentiste.
Poetul nu discută chestiunea evreiască decît raportată direct la evenimentele politice ale Europei în strînsă corelaţie cu situaţia şi implicarea românilor. Astfel, Conferinţa marilor puteri, ţinută la Constantinopol, în decembrie 1876 şi ianuarie 1877, prin care acestea se pregăteau să aplice sancţiuni Imperiului Otoman, pentru politica pe care o ducea faţă de popoarele de sub stăpînirea sa, oferă poetului cel mai bun prilej pentru a ridica din nou problema provinciilor româneşti trecute ca „provincii privilegiate” (în cadrul Imperiului Otoman).
Eminescu consacră Conferinţei de la Constantinopol mai multe articole şi în acest context se ocupă şi de chestiunea evreiască. Studiul cel mai important, publicat în Curierul de Iaşi, în ianuarie 1877, structurat în trei părţi, Evreii şi Conferinţa are la bază un principiu fundamental al societăţii umane, cel al muncii, pentru afirmarea individului şi popoarelor.
„La orice popor, drepturile publice şi private au fost rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate” (pg. 30).
El precizează în continuare: „munca este singura creatoare a tuturor drepturilor” … „munca temeinică este singura îndreptăţire pe acest pămînt”. Aceste principii le aplică poetul situaţiei evreilor de-a lungul timpului pe teritoriile româneşti, făcînd o demarcaţie netă între evreii stabiliţi în ţară de multă vreme, care făceau o muncă utilă lor şi societăţii şi evreii proaspăt imigranţi care se ocupau cu „traficul şi scumpirea artificială a mijloacelor de trai”.
Poetul ia apărarea evreilor care practicau o muncă utilă şi atrage atenţia, în repetate rînduri, că observaţiile sale critice nu se referă la ei.
La Iaşi, Eminescu cultivă o prietenie strînsă cu Moses Gaster, Heiman Tiktin, Rosetti- Roman, violonistul Toma Micheriu etc.
El pune în discuţie şi o altă problemă, mai importantă decît cea evreiască, organizarea societăţii româneşti, unde peste vechile structuri feudale se implantează forme structurale moderne ce nu corespund şi prin care se cuibăresc fel de fel de lipitori, printre care şi mulţi imigranţi evrei, aceasta pe linia criticismului junimist, dar şi pe argumente reale, constatative a unui proces în plină desfăşurare.
Eminescu considera de neocolit introducerea instituţiilor care pregătesc drumul spre România modernă şi va arăta că ele, odată introduse, făceau parte din societatea românească. Problema care se punea nu privea înlăturarea lor, ci înzestrarea cu un fond nou, prin introducerea în toate structurile a oamenilor cinstiţi şi competenţi, cu ignorarea apartenenţei lor la un partid sau altul. Criteriul pentru înzestrarea formelor cu un conţinut nou îl constituie munca, singura care asigura progresul societăţii româneşti.
România nu era pregătită economic să întîmpine imigranţi. Imigrările evreilor din Rusia şi Galiţia ocupă oraşele şi tîrgurile din Bucovina şi Moldova unde acaparează comerţul şi se extind la sate, spre a practica pe scară largă cîrciumăritul. Consecinţele imigraţiei asupra ţăranilor şi a micilor meseriaşi sunt devastatoare. Apariţia cămătăriei şi negoţul pe datorie aduc la sapă de lemn multe gospodării ţărăneşti.
Peste toate acestea, Alianţa israelită se prevalează de prevederile evreilor imigranţi în România, organizînd şi o campanie violentă şi nedemnă în presa europeană. România este acuzată pentru persecutarea evreilor şi chiar organizarea de pogromuri. Doi soldaţi escortează trei vagabonzi spre a fi preluaţi de autorităţile austriece din Bucovina şi mai mulţi evrei se fotografiază cu ei, încadraţi de cei doi militari. Fotografia este trimisă Alianţei israelite, iar cercurile din străinătate îi fac o largă publicitate ca mărturie a opresiunii militare din România. Un prefect de Vaslui interzice, conform legii, unor evrei, deschiderea de noi cîrciumi la sate şi este denunţat în presa străină ca organizator de pogromuri. La Iaşi, o caricatură cu un pogrom este folosită ca argument documenetar în presa din străinătate. Eminescu ia atitudine, pe bună dreptate, împotriva acestor calomnii şi ale Alianţei israelite şi arată că încă de la Ştefan cel Mare, evreii s-au bucurat de unele privilegii, iar Alexandru Ioan Cuza manifesta cea mai largă înţelegere faţă de ei.
În timpul Congresului de la Berlin, iunie-iulie 1878, cînd România nu este admisă la lucrări, deşi cu mari sacrificii materiale şi umane participă la războiul 1877-1878 din Balcani, ba, mai mult, se cere modificarea constituţiei în favoarea evreilor, Eminescu întocmeşte studiul Cestiunea israelită, cu o bogată documentare, pe care îl publică în Timpul, în mai-iunie 1879. Constituţia noastră prevedea unele restricţii la acordarea cetăţeniei evreilor, în art. 7, o prevedere foarte veche privind cîrciumăritul la sate, admis numai pămîntenilor, nu şi evreilor. Poetul îşi defineşte şi de această dată poziţia, cu o energie deosebită. El respinge intervenţia străină într-o chestiune internă a ţării noastre. Chiar dacă modificarea articolului 7 se impunea, nu era nevoie de intervenţii din afară.
Discuţii aprinse se duc şi în privinţa modalităţii de încetăţenire a evreilor. Alianţa israelită cerea ca acordarea cetăţeniei să se facă în masă, iar Eminescu se pronunţă pentru acordarea cetăţeniei individual, cum se proceda şi pentru românii din afara graniţelor de atunci ale ţării.
Triumfă pînă la urmă ideea lui Eminescu, după dezbateri aprinse în Senat, în Adunarea deputaţilor şi în presă.
(continuare în numărul viitor)
Ştefan CORNEANU