Marii noştri clasici şi în special trinitatea fondatoare a literaturii române moderne: Eminescu, Creangă şi Caragiale reprezintă, dintr-un punct de vedere, o culme a calofiliei, o culme a preciziei geometrice a cuvîntului.
Se cunosc nenumăratele variante pe care Eminescu le făcea uneia şi aceleiaşi poezii pînă cînd descoperea „cuvîntul ce exprimă adevărul”. Se ştie prea bine munca fantastică asupra expresiei exercitată de către Ion Creangă în textele sale zgîrcite ca întindere. Acelaşi fenomen îl întîlnim şi la Caragiale. Astăzi, din perspectiva istorică nu ne surprinde aceasta pentru că de fapt Eminescu, Creangă şi Caragiale sunt cei care au fixat limba modernă scrisă la noi. Evident, scriitorii de mai tîrziu au avut de efectuat o muncă simţitor uşurată datorită fondării limbii scrise moderne petrecută înaintea lor şi înfăptuită de cei trei corifei.
Sadoveanu, care adeseori s-a mărturisit ca elev al lui Creangă, în desăvîrşitele sale scrieri are un mult mai mic număr de ştersături stilistice decît înaintaşul său.
La Caragiale, geometrizarea limbii s-a produs nu prin stilizarea ei, sau prin alegerea cu precădere a unui fond morfologic latin, aşa cum putem observa în cazul operei eminesciene. La Caragiale, precizia scrisului provine dintr-o riguroasă şi selecţionată reproducere a oralităţii în scris. Mai cu seamă în teatru şi în celebrele sale momente oralitatea este fixată pînă la detaliu fonetic, asemenea libelulelor străvechi în eternitatea translucidă a chihlimbarului.
Subtilitatea constă în durabilitatea chihlimbarului extinsă şi asupra insectei perisabile.
Atît de precisă a fost lucrarea înfăptuită şi cu un spirit atît de helen al geometriei, încît argourile locale, poreclele, mahalagismele etc – ţinînd de o perioadă lingvistică extrem de scurtă, – prin strălucita lor fixare în spirit sunt iradiate înapoi în limba vie şi reluate de aceasta în permanenţă, ca un fond ironic al limbii, definitiv.
În acest sens, în marea lor majoritate scrierile lui Caragiale nu sunt destinate atît ca să fie citite, ci mai ales ca să fie recitate, jucate, interpretate.
Limba eminesciană nu poate fi interpretată în prea multe feluri, impunîndu-şi ea singură timbrul şi tonul.
Tipul limbajului caragialesc poate fi citit, recitat, interpretat de către actori sau poate fi, la urma urmelor, chiar pretext sonor pentru un teatru de marionete.
Limbă- Pierrot, limbaj- Arlechin, Argo de Vasilache, – ea are plasticitatea şi graţia verticală a acestor figurine, ea poartă romburi pe maieul dănţuitorului.
Dînd impresia că vorbeşte, el scrie; lăsînd impresia spontaneităţii, de fapt el şlefuieşte; avînd dulceaţa perisabilului, el este etern. Noi vedem un cerc, dar el de fapt a făcut o linie.
1982
Nichita STĂNESCU