+2 foto: zilele-2.jpg; 46.jpg
* O lansare de prestigiu: MOARA LUI TUDORAN (Zilele – II) de Mihai Emilian MANCAŞ
Zilele Colegiului Naţional PETRU RAREŞ, ansamblu complex de manifestări şcolare şi extraşcolare organizate de către profesorii şi elevii celei mai titrate instituţii de învăţământ din judeţul nostru, s-au desfăşurat de această dată (noiembrie 2014, la împlinirea a 145 de ani de la întemeiere), tot conform tradiţiei şi tot sub binefăcătoarea influenţă a Cărţii în Săgetător. În plus, la fel ca în ultimii cinci ani, evenimentul a fost aureolat de o nouă apariţie editorială a cărei lansare publică a prilejuit întâlnirea, în cancelaria liceului, a reprezentanţilor mai multor generaţii de rareşişti, pentru a oficia împreună nostalgice aduceri aminte şi benefice îndemnuri întru viitor.
Nici nu se putea altfel! Consecvent promisiunii făcute anul trecut, la lansarea originalului volum al amintirilor copilăriei sale la Dobreni (Neamţ), Zilele – partea I (care se încheie cu admiterea în Liceul Petru Rareş a lui Iţă – personajul central al cărţii), venerabilul scriitor de astăzi, fostul elev, profesor şi director (între anii 1969-1975) – cel care a patronat festivităţile centenarului din 1969, distinsul intelectual Mihai Mancaş, a ţinut să consacre cea de a doua parte a cărţii sale anilor de liceu, dar cu un titlu insolit: Moara lui Tudoran. Dacă în primul volum (Zilele- I), dedicat cu bun temei mamei, universul satului românesc (moldovenesc) aşezat (!), este cu gingăşie, dragoste, pasiune, dar şi cu deosebită acurateţe evocat, chiar şi atunci când cataclismele zdruncină rânduiala din moşi-strămoşi a satului (războiul), sau a familiei (boala), în cel de al doilea volum, ce poate fi considerat, tot cu bun temei, un roman distinct, autorul depăşeşte fulminant cadrul introspecţiilor şi abordează, cu mână sigură şi talent incontestabil, o multitudine de aspecte socio-umane.
Dacă, aparent, romanul debutează tot sub semnul rural al nălucii morii lui Tudoran, cea zămislită să macine zile şi vieţi şi se încheie, semnificativ şi optimist, cu dragostea ce se înfiripă şi se consolidează odată cu prăbuşirea în neant a aceleiaşi năluci, acţiunea din cele 27 de capitole ale acestei cărţi de autentică referinţă, se derulează, tot aparent dar social interşanjabil, în mediul distinct urban, dar cu destule amprente rurale, ale Rareşului din anii de după Al Doilea Război Mondial.
Dedicat explicit Colegiului Naţional PETRU RAREŞ din Piatra-Neamţ şi colegilor (mei), bacalaureaţii din anii 1951 şi 1952 (dintre care şapte au participat la această lansare), romanul se constituie nu numai într-o frescă a vieţii şcolare (cu amintiri din clasă şi din afara ei şi a şcolii, cu şotiile inerente vieţii şcolare, cu exuberanţe şi inhibiţii specifice vârstei adolescentine etc. – cu toatele savuroase la lectură), ci într-o autentică şi sinceră ilustrare a valorii spiritualităţii unui aşezământ menit să educe şi să formeze intelectuali autentici şi cetăţeni care să ducă mai departe tradiţiile statornicite din veac.
Fără a intra în detalii (căci nu acesta este rostul prezentei note), semnalăm calitatea artistică deosebită a portretelor literare făcute, cu dar şi har, de către scriitorul Mihai Emilian Mancaş, marilor personalităţi de dascăli iluştri, care au fost, între alţii, Aurel A. Rotundu, Victor Savin, Vasile Velea, Constantin Borş, Haralambie Mihăilescu. Chiar merită a fi citite cu interes de către vârstnici, dar şi de către cei tineri, aceste reverenţioase rememorări, pentru a înţelege, mai ales în condiţiile îndoielnice de astăzi, locul şi rolul excepţional pe care l-au avut în viaţa comunităţii pietrene (şi nu numai), asemenea bărbaţi paradigmatici, care, instruind şi educând pe cei tineri, au dat profil urban şi civilizator, întregului univers citadin al epocii lor.
Totodată, trebuie remarcate şi puse în atenţia tuturor cititorilor, calităţile documentar-istorice şi valoarea literar-morală a fragmentelor de jurnal de front, aparţinând unchiului autorului, dar care, selectate şi adaptate timpului şi limbii de azi, fac nu numai corp comun cu romanul, ci slujesc memorabil ideaticii acestuia.
Desigur, s-ar mai putea spune multe despre conţinutul şi calităţile acestei noi opere literare a lui Mihai Mancaş şi nu putem să omitem (pentru că aminteam şi mai sus), stăpânirea şi folosirea unei exemplare limbi româneşti, având ca fundament atât filonul autentic al graiului din strămoşi, cu profunzimile şi umorul său, cât şi permanenta îmbogăţire a patrimoniului lexical al autorului, prin lectură şi dialog elevat şi profesionist. Toată lauda!
Dincolo de cele menţionate şi de alte multiple calităţi ale romanului în discuţie, pe care cititorii vor avea satisfacţia să le descopere la fiecare pagină, cred că mai trebuie adăugat un fapt plin de multiple semnificaţii: odată cu lansarea de Carte din acest an, Colegiul Naţional PETRU RAREŞ a adăugat valorosului său tezaur literar-artistic şi ştiinţific, moştenit de la generaţiile de aur ale înaintaşilor, o nouă şi valoroasă operă ce va contribui, incontestabil, la perpetuarea tradiţiilor şi faimei care vor îmbogăţi spiritual generaţiile de azi şi de mâine, ale acestei prestigioase şcoli. Lectură plăcută!
Gheorghe I. BUNGHEZ