Alina PAMFIL
Profesor
Prilej de manifestări intens mediatizate, de efuziune şi speculaţie comercială (la unele naţii, chiar cu un an mai înainte – graţie computerelor, unii nu mai pot utiliza numărătoarea cu bile) trecerea (obsesivă deja) în noul mileniu determină la indivizi şi comunităţi o criză de conştiinţă şi, prin aceasta, un efect special de reconsiderare a dimensiunii umane a firii, în astfel de situaţii care (de necrezut!) se petrec doar o dată la o mie de ani, este dificil să eviţi a fi preţios, sentenţios, e greu să nu cazi în vreun păcat comunicaţional, când îţi doreşti de fapt ca spusele-ţi foste de lemn şi mai apoi de piatră (ca orice unealtă trecând prin vârstele lumii), să dobândească vibraţia rezonantă bronzului, până la a cărui epocă mai avem puţin, cât numeri pân’ la III. Nu poţi nici să nu reflectezi asupra apartenenţei de vârstă şi de acţiune la generaţiile care fac acest pas, mai mult sau mai puţin preocupate de ceea ce devin în ţară şi de aceea ce devin ele însele.
Locul, comun, într-adevăr în care aceste generaţii au devenit sau devin, este şcoala, ce nu se află a fi acelaşi lucru cu învăţământul, ci cu învăţătura.
Dacă am purces pe calea mult disputatei reforme, este nu pentru ca ar fi trebuit să-i învăţăm pe copiii noştri altceva, ci altcumva. Acest altcumva este reclamat de peisaje sociale noi, în perpetuă prefacere (fericită sau nefericită, dar schimbare cu orice preţ). Or, cum la vremuri noi suntem tot noi, asupră-ne trebuie să lucram mai întâi de toate (şi de toţi).
Într-un ţinut ca cel al Neamţului, binecuvântat cu armonia celor patru elemente, pământul, apa, focul şi aerul, se află acum în devenire o sută de mii de copii şi tot atâtea speranţe. Mai înaintea intrării în Europa, se cuvine ca aceştia să intre, frumos şi civic, în viaţa cea de toate zilele a obştii noastre ca fiind cineva. Pentru a-i sprijini să-şi dobândească identitatea, şcoala nemţeană caută a le da acea învăţătură de care să se poată sluji cu uşurinţă oriunde şi oricând. Bunăstarea socială (confortul cum îi mai spunem când îi spunem) nu este o vorbă mare decât în măsura în care atotcuprinde un statut profesional stabil, dar susceptibil de modulare, o atitudine cetăţenească convertibilă în acţiune, un sentiment al apartenenţei la comunitate, care să îi asigure acesteia continuitatea, în cele din urmă (care vor fi sigur cele dintâi), nimic altceva decât preaplinul idealului educaţional – locul geometric al dorinţei dascălilor şi al orizontului de aşteptare al tinerilor.
Dar cum să treci în mileniul III până nu le vei fi străbătut pe primele două? Gândim (şi nu încetăm a ne minuna) cu ce încărcătură va fi trecut fiecare generaţie peste ani, decenii, secole, până să fi ajuns noi să înnoim mileniul. Ce să lăsăm şi ce să ducem mai departe pentru a nu fi copleşiţi de greutatea învăţăturii milenare? Cei chemaţi să hotărască ce anume îi învăţăm pe copii aleg acum, cei care au ales cum anume să-i înveţe pe copii (re)învaţă acum, cei hotărâţi să vegheze şi să crească puţina avere a şcolii îşi sporesc strădania acum. Mai mult decât ieri, mai puţin decât mâine. Acum nu este şi nu poate fi un mileniu. Cu modestie, cuminţenie şi stăruinţă, dascălii nemţeni trec anul cel nou, fără de care mileniul III nici n-ar fi. Conştiinţa milenară nu poate fi decât planetară, uniformizând naţiile şi generaţiile pentru a le transforma în omenire. Or, noi trăim aici şi acum, în şcolile din judeţul nostru, unde copiii noştri învaţă cum că armonia celor patru elemente milenare, pământul, apa, focul şi aerul, au mare nevoie de un al cincilea, iubirea, milenară şi ea. Între a fi, fire şi a avea, avere, şcoala nemţeană a ales să fie. Şi este. Nouă să ne urăm, după firea noastră. La mulţi ani!, iar ei La multe milenii! (Apostolul, nr. 22, dec. 2000)