Gabriela GRIGORE
Profesor
Reforma învăţământului românesc creează încă probleme noi de adaptare pentru mulţi „actori” ai actului educaţional – atât pentru cei „clasici” (elevi, părinţi, cadre didactice) cât şi pentru cei mai curând implicaţi (consilii locale, comunităţi locale, agenţi economici, asociaţii etc.). Cu toţii sunt obligaţi să-şi repoziţioneze cerinţele şi ofertele faţă de şcoală, în ansamblul ei. Oare nu acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi cu organizaţiile sindicale? Trebuie să recunoaştem că timp de 18 ani principala activitate sindicală a fost cea revendicativă, încărcată uneori de accente populiste şi materializată adesea doar în mitinguri şi greve care să forţeze mâna guvernanţilor către un singur scop: mărirea salariilor şi alocarea unui buget cât mai mare învăţământului. Dacă în ultimii 2 ani educaţia a beneficiat de creşteri semnificative ale sumelor destinate investiţiilor şi dotărilor materiale nu putem declara că suntem mulţumiţi, mai ales că în direcţia investiţiilor pentru dezvoltarea resurselor umane, pentru impunerea unor standarde de calitate în concordanţă cu necesităţile identificate de evoluţia socială nu s-au conturat măsuri concrete şi eficiente. Ca factor de echilibru în sistemul educaţional, sindicatele din învăţământ sunt oare pregătite pentru a-şi schimba retorica, pentru a anticipa provocările reformării, pentru a genera noi tipuri de activităţi şi proiecte centrate mai ales pe formarea profesională, pe îmbunătăţirea managementului, pe schimbare organizaţională? Toate aceste întrebări vor rămâne simple exerciţii retorice dacă nu se conştientizează atât la nivelul liderilor de sindicat dar mai ales la nivelul simplilor membri că nu poţi primi fără să oferi ceva în schimb, iar acest CEVA pe care noi îl considerăm astăzi cel mai important lucru al actului educaţional este CALITATEA muncii dascălilor. Fără ea, vom avea o slabă capacitate de a răspunde pe termen lung nevoii de îmbunătăţire a calităţii vieţii. În acest sens, sindicatele ar trebui să participe la elaborarea unor strategii care: – să mărească eficienţa educaţiei în contextul descentralizării, promovând un curriculum care să ţină seama de noile nevoi ale angajatorilor, de creşterea competitivităţii forţei de muncă din România; – să ridice calitatea educaţiei printr-o mai bună gestionare a resurselor umane şi prin legarea sistemului de salarizare de performanţa şi responsabilitatea cadrului didactic; – să creeze mai multe oportunităţi de formare continuă şi de dezvoltare a carierei de profesor. (Apostolul, nr. 99, nov., 2007)