Luminiţa MOSCALU
Profesor
A existat – considera Eliade în Profetismul românesc – mereu o nostalgie după timpurile „idilice” ale protoistoriei – când încă nu apăruseră marile imperii militare – şi nostalgia aceasta se îndestula îndată ce prezentul devenea mai puţin ameninţător. Dar reîntoarcerea periodică la păgânism era, de fapt, o reîntoarcere în istoria profană, în prezent. Paradoxal, catastrofele istorice nu fac decât să pregătească regenerarea spirituală. Pot fi, astfel, crizele istorice cu adevărat miraculoase atâta timp cât poţi renunţa la istoria profană hotărând să trăieşti în sacru, trecut sau prezent. „Teroarea istoriei” este pierderea iluziilor, a optimismului care dominaseră prima decadă ce a urmat făuririi României Mari. Întoarcerea din Rai explică tragedia „tinerei generaţii”. Şi, totuşi, Huliganii pregătesc o revoluţie spirituală, culturală şi dacă nu politică, cel puţin reală şi concretă. Ei se pot angrena în realitatea obiectivă, ei pot intra, altfel spus, în istorie. Obsedat de iubire şi moarte, de participarea la istorie şi de evadarea din timp, Eliade continuă în Noaptea de sânziene tema ieşirii din spaţiul şi timpul profan, al instalării într-o lume atemporală. Ca şi în Lumina ce se stinge, în Noaptea de sânziene personajul traversează labirinturi. Accesul în paradis e condi- ţionat însă de depăşirea, într-un fel sau altul, a infernului. Intrarea în Rai implică o naştere din nou, o „naştere mistică” posibilă printr-un „descensus ad inferos”. Asemenea aleşilor din societăţile arhaice care traversând „moartea iniţiatică”, suferă mutaţii ontologice, eroii lui Eliade transgresează, pe diverse căi, orizontul fenomenalităţilor, intrând într-un „dincolo” al sacrului. Literatura fantastică compune, printr-o acţiune magică, o nouă realitate. Personajul din Secretul doctorului Honigberger se regăseşte în Shambala, o ţară miraculoasă, inaccesibilă geografic. Sacrul se află în profan, fiind camuflat de el şi, implicit, limitat. În lumea modernă, desacralizată, sacrul este dificil de recunoscut. Transcenderea are semnificaţia recuperării „paradisului” pierdut. Pătrunderea în netimp determină revelaţia autenticităţii libertatea deplină. În Tinereţe fără de tinereţe printr-un proces de anamneză radical, eroul adună întreaga cunoaştere umană, anticipând condiţia pe care o vor dobândi oamenii după câteva zeci de mii de ani. Principala caracteristică a noii umanităţi va fi structura vieţii psihomentală. Tot ce fusese gândit sau înfăptuit era recuperat prin abstragerea din imediat. „Să ieşi din timp, să nu te laşi confiscat, macerat şi terorizat; să trăieşti ca om, ca fiinţă totală şi să nu te laşi trăit de ţesuturi, de glande, de automatisme” sunt speranţe prin care Eliade îşi propune să reobţină „condiţia adamică primordială” rămânând în istorie. În Noaptea de sânziene cerurile se deschid pentru iniţiaţi astfel încât un accident banal poate însemna o ieşire din timp şi spaţiu. Perspectiva sacrului este redobândită. „Teroarea istoriei” este anulată. Naşterea iniţiatică implică moartea faţă de existenţa profană. „Prizonier al istoriei” sau nu, Mircea Eliade explică în Mitul eternei reîntoarceri că omul modern trebuie să aleagă între „disperare şi credinţă”, căci nu se mai poate apăra împotriva răului profund decât prin ideea de Dumnezeu, iar singura sa libertate în cadrul istoriei nu poate fi decât o libertate care-şi are sursa şi-şi găseşte garanţia şi sprijinul în Dumnezeu (Apostolul nr. 80, martie, 2006)