Carmen Cărbunariu şi provocarea hiperrealismului

Carmen Cărbunariu a înţeles că se poate exprima printr-o pictură figurativă de bună calitate, fără a se închide într-un univers de abstracţie pură sau provocare de neînţeles, în care astăzi arta este plină de exem­ple banale.” (Critic de artă, prof. Marco Dolfi, 2016)

Data de 1 iunie 2021 a marcat vernisajul expoziţiei de pictură al artistei Carmen Cărbunariu, eveniment desfăşurat la Galeriile de Artă „Lascăr Vorel” din Piatra-Neamţ.

Născută în anul 1958, face primii paşi în pictură sub îndrumarea lui Pompiliu Clement. Cu toate acestea urmează Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi. În anul 1999 emigrează în Italia unde continuă să picteze, câştigând numeroase premii şi aprecieri ale criticilor. A urmat o perioadă fructuoasă de colaborări, studii, autodepăşire, bucurându-se de o mare apreciere a publicului european. În anul 2017 se întoarce la Piatra-Neamţ devenind membru al Uniunii Artiştilor Plastici în luna februarie 2020.

– Când aţi transformat pictura în acest mod intim şi profund de exprimare? Se leagă de ceva anume?

– În copilărie am fost o fetiţă extrem de vivace, combinând zilnic pozne, una mai mare decât cealaltă. Singurele momente în care stăteam cuminte erau acelea în care mama mea, Ema Cărbunariu – o foarte bună acuarelistă – îmi povestea şi îmi desena animale din poveşti. Aşa am învăţat să de­senez. La vârsta de 6 ani, mama mi-a dăruit trusa ei veche de pictură, la sugestia celei mai bune prietene, doamna profesoară de desen Gogu. Din acel moment nu m-am mai despărţit de tuburile de culoare pe jumătate consumate şi „pictam” ore în şir pe cartoane aduse de tata. Descopeream uşor, uşor, cum se combină culorile şi încercam să pictez florile din grădina mamei cât era ziulica de lungă. Devenisem, ca prin minune, un copil liniştit, cuminte şi concentrat care avea o pasiune. Singurele jucării pe care mi le amintesc erau culorile, pensoanele şi cartoanele, pe care le preţuiam enorm.

 Mai târziu, mama mi-a arătat câteva acuarele ale ei, pentru care primise un premiu în bani pe vremea foametei. Am rămas mută de admiraţie şi mi-am dorit din tot sufletul să ajung şi eu într-o zi să realizez asemenea lucrări.

– Pompiliu Clement v-a fost mentor. Ce amintiri vă vin în minte când rememoraţi această personalitate a artei plastice nemţene?

– Părinţii mei iubeau muzica şi cântau în corul bisericii. Tatăl meu cânta la trei instrumente, astfel încât a decis ca în clasa a V-a să mă înscrie la Şcoala de muzică. Pentru că aveam degete scurte m-au repartizat la clasa de oboi, deşi eu doream să cânt la pian. În spatele şcolii era atelierul de pictură şi sculptură al profesorului Pompiliu Clement. Îmi amintesc că după prima oră de oboi m-am dus să privesc prin uşa întredeschisă a atelierului. Pompiliu Clement m-a văzut şi mi-a dat o bucată de lut să modelez şi eu chipul lui Ştefan cel Mare, împreună cu elevii săi de clasa a VIII-a. A fost surprins de lucrarea mea şi m-a încurajat să vin la secţia de artă plastică, pentru că spunea că am aptitudini şi talent. Din acel moment am fost prezentă în atelierul său în fiecare după-amiază, cu toate clasele de studiu, fiind îndrumată cu drag la orice pas.

Pompiliu Clement era un profesor excepţional, un bărbat blajin, plinuţ, mereu cu zâmbetul pe buze. Avea pielea feţei delicată şi pigmentată în nuanţe de roz, ca în picturile renaşterii franceze şi ochii săi aveau mereu sclipirea aceea de inteligenţă jucăuşă. Au rămas în mintea mea mâinile sale plinuţe şi pufoase care modelau lutul sau se odihneau pe umărul elevilor atunci când glumea pe seama „operelor”. El mi-a deschis drumul şi m-a învăţat că talentul nu ajunge dacă nu perseverezi şi nu lucrezi zi de zi. Şi am reţinut că desenul, „Cenuşăreasa” artelor plastice, este temelia pe care construieşti o lucrare de artă.

– Dintre marii pictori ai umanităţii, despre care puteţi spune că v-a influenţat cel mai mult şi în ce mod?

– La vârsta de 13 ani am descoperit, încântată şi surprinsă, pictorii italieni: Tintoretto, Cara­- va­ggio, Michelangelo, Bernini, Artemisia Gentileschi.

Cea mai mare influenţă asupra mea au avut-o Caravaggio şi Artemisia Gentileschi, atât pentru povestea lor de viaţă cât şi pentru tehnica lor, pentru constrastul curajos între lumină şi umbră, alternanţa delicată între culorile calde şi reci sau încadrarea aproape teatrală, sculpturală, a întregului ansamblu ce narează subiectul capodoperelor.

Datorită acestor maeştri, în pictura mea sunt atentă la detalii, la folosirea nuanţată a culorii pentru a scoate în evidenţă (chiar exagerând) formele, în dorinţa de a reuşi să redau senzaţia de tridimensionalitate. Fiecare nouă lucrare reprezintă în primul rând o provocare cu mine însămi şi cu posibilităţile mele de a mă exprima.

– Ce credeţi că v-a ajutat cel mai mult să vă lansaţi în artă în Italia? Şi… cu ce aţi cucerit cel mai mult publicul de acolo?

– Cultul italienilor pentru artă şi modul lor de a aprecia calitatea în acest domeniu este binecunoscut. Până la vârsta de 45 de ani am pictat şi am făcut progrese în actul artistic, acumulând experienţă ca autodidact.

În primii ani petrecuţi în Italia (1999-2005) am pictat lucrări comandate şi plătite de Padre Mauro din Marina di Carrara. După câţiva ani (2009-2010) am avut norocul să fiu descoperită şi apreciată de Bruno Cosignani – un mare proprietar de galerii de artă. Acesta m-a propulsat în viaţa artistică italiană, urmărindu-mi evoluţia de la primele concursuri naţionale, până la facilitarea expoziţiilor şi publicarea lucrărilor mele.

În anul 2012 am fost admisă cu bursă de studiu la „Academia di Belle Arte di Carrara”, la clasa profesorului Giovanni Chiapello, unde am studiat desenul cu prof. Marco Dolfi. Mi-am dat toată silinţa să învăţ cât mai mult de la aceşti maeştri.

Cred că am devenit cunoscută, apreciată şi iubită de publicul iubitor de artă din Italia pentru simplitatea emoţiei transmisă de lucrările mele. Succesul meu s-a datorat faptului că în acele momente hiperrealismul lucrărilor mele era „în afara curentului”, piaţa fiind deja suprasaturată de opere abstracte.

– Cum a pătruns hiperrealismul în arta dvs.?

– Am mers pe calea hiperrealismului datorită tendinţei mele de a perfecţiona din ce în ce mai mult imaginea pictată. Recunosc faptul că este un drum dificil deoarece trebuie să te desprinzi şi să mergi dincolo de imaginea fotografică. Tatăl meu îmi spunea foarte des să observ cu mare atenţie detaliile ce de obicei trec neobservate şi dau candoare şi farmec naturii.

În pictura mea includ în primul rând o stare, emoţia cuprinsă într-o poveste în continuă mişcare şi tot ceea ce o fotografie nu poate reda. Mă bucur de viaţă şi de frumuseţile ei şi involuntar, pânzele mele reflectă ceea ce simt.

– Ce lipseşte artiştilor plastici în România pentru a avea un destin împlinit?

– Din păcate, în ţara noastră interesul pentru cultură este din ce în ce mai anemic. Statul nu dispune de un sistem de promovare al culturii şi există o prăpastie imensă între „artiştii de castă” şi artiştii fără studii, dar care au pasiune, talent şi produc de multe ori lucrări de o calitate deosebită.

Avem mulţi artişti valoroşi (cu sau fără studii) şi este mare păcat că nu se ajută între ei, nu se respectă şi nu se unesc pentru a crea locuri de creaţie, cenacluri sau cluburi, cursuri gratuite de desen şi pictură pe lângă şcoli şi biserici.

Lipseşte sprijinul instituţiilor statului, începând de la politicile guvernamentale şi până la primării. Lipsesc spaţiile expoziţionale şi este puţin accesibilă promovarea actului artistic în media. Sunt puţine reviste şi publicaţii de specialitate cu renume, care să promoveze arta şi artistul în timpul vieţii sale.

Dincolo de ceea ce lipseşte, valoarea şi meritul artistului român care reuşeşte să se afirme constă în originalitatea, inventivitatea, perseverenţa şi creativitatea înscrise în ADN-ul acestui neam, obişnuit să îndure şi să se adapteze.

– Ca apreciere din partea publicului şi a societăţii, găsiţi că e preferabil ca un pictor să-şi încerce norocul în străinătate?

– Da. Este de dorit să facem cunoscută arta noastră dincolo de graniţe, deoarece nu avem nimic de invidiat vis-a-vis de arta practicată în alte ţări. În venele noastre curge acelaşi sânge ca al lui Brâncuşi, marele artist român despre care se studiază în toate Academiile de Artă din lume, care a inspirat şi a avut o mulţime de discipoli, punând bazele unui nou curent artistic.

– Aveţi o definiţie a artei?

– Nu am o definiţie pentru artă… Ar fi şi greu de cuprins în câteva cuvinte tot ceea ce include acest univers de trudă, imaginaţie, talent şi trăire interioară. Opera de artă prinde viaţă şi dăinuie în timp doar dacă te poate include în atmosfera ei şi îţi transmite o stare de spirit prin povestea ascunsă în formă şi culoare. Arta nu este şi nu va fi un panaceu doar pentru snobi şi aşa zişii „cunoscători”, ci este un dar lăsat de Dumnezeu pentru orice om, de la „vlădică la opincă”.

– Comunitatea artiştilor plastici nemţeni este relativ numeroasă. Care ar fi trăsăturile cu care aţi caracteriza-o dvs.?

– Comunitatea nemţeană a artiştilor plastici este una foarte eterogenă, cu artişti de mare calitate, pe care eu îi admir şi îi apreciez mult. Talentul şi măiestria lor se împleteşte şi se coagulează în opere ce surprind prin diversitate, originalitate şi curaj. Eu ştiu că este nevoie de mare elasticitate şi inteligenţă în creaţia artistică, aşa că nu pot decât să mă simt onorată că fac parte din această comunitate. Păcat că mai sunt anumite animozităţi şi că nu s-a înţeles că individualismul nu are nimic de a face cu valoarea actului artistic.

A consemnat Gianina BURUIANĂ