Petru Diaconu, catalogat inspirat drept „un exeget al graţiei plastice, un oniric care vede frumos, colorat şi rotund „, a fost recent gazda noastră la vernisajul expoziţiei sale din 17 septembrie, la Galeriile de Artă „Lascăr Vorel”. Publicul foarte numeros – căci cine nu-l cunoaşte pe Petru Diaconu!? – a fost întâmpinat de o atmosferă de magie şi mister, pe care pictorul a creat-o printr-o cromatică vie, explozivă, şi printr-un exces de fantezie.
Expoziţia a fost prezentată de scriitorul şi criticul de artă Emil Nicolae care a observat că: „Există şi acum în lucrările lui Petru Diaconu fluturi, flori, constelaţii, bufniţe, copaci, cerul lunatic, păsări hibride, pâlcuri de case, anotimpuri. Adică universul aparent „optimist”pe care ni-l propune artistul şi, tot aparent, accesibil înţelegerii noastre. Totuşi, dacă raportăm aglomeraţia de forme şi culori – şi mai ales coerenţa ei – la un background spiritual, cum ar fi panteismul, de pildă, vom descoperi şi câteva note grave, în detalii presărate ici şi colo. Dar ceea ce contează în toată povestea e profesionalismul nedezminţit al lui Petru Diaconu, care vrea să confirme o manieră, un limbaj şi un statut pe care le-a dobândit de-a lungul vremii prin muncă intensă şi frământări discrete.”
Vrând-nevrând, la vernisaj, am rememorat interviul pe care Petru Diaconu mi l-a acordat în ianuarie 2019, pentru revista noastră. I-am cerut atunci o definiţie a artei şi am primit un răspuns care pentru mine a fost cel puţin surprinzător: O definiţie a artei nu există şi nu va exista niciodată. Pentru mine arta se aseamănă cu linia orizontului. Când eram copil şi priveam în zare vedeam cum cerul se uneşte cu pământul în depărtare. Şi atunci porneam de la Dobreni până la Bodeşti pentru a atinge această linie iar când ajungeam la Bodeşti observam că nu era acolo, era tot aşa de departe. Cred că este o comparaţie potrivită pentru că asta este arta pentru mine, mereu, mereu în schimbare. Vor apare în permanenţă forme noi de exprimare, din ce în ce mai moderne, mai abstracte, pe care trebuie măcar să năzuim că le putem atinge.
Să amintim că Petru Diaconu şi-a găsit loc şi în binecunoscuta lucrare „Un secol de arte frumoase în Moldova”, în care remarcabilul om de cultură Valentin Ciucă afirmă: „Petru Diaconu are în mod evident un gust rafinat al decorativului şi atrage uneori atenţia mai mult decât unii clasici în viaţă. Ciclul Bufniţelor, de pildă, este eclatant, fără ostentaţie, şi, cine are răbdare, poate observa că autorul chiar vrea să ne comunice ceva în plan simbolic. Starea de veghe, inteligenţa şi înţelepciunea contrazic un folclor potrivnic şi, de aceea, imaginile consacrate acestor păsări de noapte devin inevitabil simpatice.”
Gianina BURUIANĂ