● Interviu cu pictorul Cristian Bistriceanu
Cristian Bistriceanu a obţinut diploma de licenţă în anul 2006, la specializarea Teologie Ortodoxă, Didactică-Conservare şi Restaurare, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloaie” a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, iar în anul 2014 a absolvit un master în Management cultural. Din 2013 este membru al U.N.A.P.R, filiala Neamţ.
În perioada 2006-2008 a fost profesor de arte plastice la Seminarul Teologic Liceal „Veniamin Costachi”, iar din 2016 este profesor colaborator de pictură şi artă decorativă la Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”. Între timp a experimentat diferite tehnici artistice, croindu-şi un nume în panoplia artiştilor plastici nemţeni.
– Desigur că în copilăria şi adolescenţa ta au existat factori declanşatori spre cariera artistică. Despre ce ar fi vorba?
– În spirit de glumă, eu i-aş numi factori latenţi, sau cu declanşare întârziată. Într-adevăr, desenul şi pictura m-au atras încă din copilărie, erau genul de activităţi cărora le dedicam ore întregi fără să mă plictisesc, poate că erau şi un refugiu, având în vedere că eram un introvertit.
Prin clasa a zecea, filologie la Hogaş, m-am apucat de pictat icoane pe lemn în manieră bizantină. Uşor, uşor am evoluat şi chiar am început să primesc solicitări din partea rudelor şi a prietenilor de familie, care s-au concretizat în comenzi. Poate că a fost validarea de care aveam nevoie, mai ales că erau primii mei bănuţi de buzunar câştigaţi prin pictură. Aşa ca m-am orientat spre aprofundarea picturii religioase la nivel universitar.
În cele din urmă, finalul a fost puţin diferit, m-am specializat pe restaurare icoană şi lemn policrom, din considerentul că am putut să am acces la cunoştinţe şi competenţe noi, pictura fiind o activitate pe care o puteam dezvolta în paralel, prin practică personală.
După facultate consider că încă eram într-un proces de căutare, de asta am cochetat cu învăţământul, cu designul 3D, deşi pictura religioasă a fost o lucrare constantă în acest timp. Simţeam că ceva îmi lipseşte, voiam să mă eliberez de şabloanele specifice iconografiei, să fiu liber, creativ. Astfel, în prezent mă aflu în plin proces de definire, de vreo cinci ani m-am dedicat picturii de şevalet care îmi oferă posibilităţi superioare de exprimare plastică. Nu a fost, de fapt nu este o tranziţie facilă această schimbare de registru, sunt două lumi diferite şi încă mă confrunt cu tendinţa de a fi tributar iconografiei pe parte tehnică, dar nu consider asta un dezavantaj. Acurateţea tuşei, atenţia pentru detalii le-am exploatat în abordarea portretelor realiste.
– Dacă pictura este poezie tăcută, atunci ce este muzica?
– Poate ca muzica să fie o pictură cu sunete? Sunt două arte diferite, pictura este receptată prin intermediul vizualului, este simţul pe care fiinţa umană îl foloseşte preponderent în viaţa cotidiană şi consider că este un limbaj universal, accesibil indiferent de cultura din care fac parte receptorul sau emiţătorul. Muzica are posibilităţi mai largi de exprimare, atât instrumental, cât şi vocal şi capacitatea ei de a provoca emoţii şi stări este superioară picturii, dar contează mai mult mediul şi cultura din care provine receptorul pentru a rezona cu ea.
– Găseşti că tehnica cuţitului, pe care tu o abordezi cu succes, este mai puţin agreată în lumea artiştilor plastici din zona noastră. Ar exista vreo explicaţie?
– E măgulitoare asocierea cu succesul, nu cred că e neapărat termenul potrivit. Îmi place să pictez flori în cuţit, mai ales pe pânze de dimensiuni mici, mă fascinează varietatea cromatică şi texturile care apar pe pânză, poate că forma finală e mai puţin importantă, primează emoţia şi autenticitatea pe care încerc sa le transmit.
Fiind o manieră spontană, ludică, liberă şi gestuală e cumva opusul tehnicii iconografice şi poate că de asta am dezvoltat o apetenţă pentru tehnica cuţitului.
Nu consider că e o tehnică mai puţin agreată de artiştii profesionişti, doar că fiecare artist îşi alege limbajul plastic care i se pare potrivit pentru el sau pentru ceea ce vrea să exprime, chiar este folosită mai ales în combinaţie cu tuşe.
– Ce amintiri îţi evocă perioada petrecută ca profesor la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi”?
– Întrebarea asta mă face să zâmbesc… A fost o etapă din viaţa mea care a durat doar doi ani… În schimb, acolo am cunoscut-o pe Alina, soţia mea, care era profesoară de geografie şi încă mai descoperim lumi şi locuri noi pe harta vieţii împreună. Sau trebuia să folosesc altă topică? Împreună, pe harta vieţii…
– Ce rol a avut în devenirea ta artistică Asociaţia Culturală „Era”?
– A fost o experienţă benefică această colaborare cu Asociaţia „Era”, am participat la organizarea de expoziţii de pictură şi la implementarea a două proiecte cu finanţare nerambursabilă, precum şi la numeroase alte genuri de activităţi cu caracter cultural.
– Povesteşte-ne câte ceva despre Concursul Naţional „Nicolae Milord”, al cărui organizator eşti, împreună cu colegul tău, Radu Cristian Macavei.
– Este un concurs de pictură dedicat elevilor şcolilor populare de artă din ţară, organizat de Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ. Cuprinde două secţiuni, grafică şi pictură, iar lucrările sunt evaluate de un juriu format din artişti plastici şi un critic de artă.
Implicarea mea a fost mai mult pe partea de panotare a lucrărilor pe simeze, dar când s-a putut organiza concursul fizic, meritul principal le-au revenit lui Radu Macavei şi doamnei director Carmen Năstase, care ne susţine necondiţionat.
– Gândindu-ne la divinitate, care consideri că ar fi primele trei motive pentru care ar trebui să-i fii recunoscător lui Dumnezeu?
– De ce trei? Sau primele trei? Divinitatea nu are nevoie de clasamente, liste sau ierarhii, doar oamenii au nevoie de „instrumente”… Simpla acceptare a vieţii ca existenţă finită în timpul şi spaţiul definite de simţurile umane, este un gest de recunoştinţă.
A consemnat Gianina BURUIANĂ