Celebrul Muzeu Van Gogh este localizat la câţiva paşi de Rijksmuseum, într-un spaţiu larg din Amsterdam denumit Museumplein şi în 2023 celebrează 50 de ani de la înfiinţare. Într-adevăr, la 20 iunie 1973, nepotul lui Vincent Van Gogh (care îi şi poartă numele), fiul fratelui său Theo, a tăiat panglica inaugurală a acestui muzeu, proiectat pentru a primi anual 60.000 de vizitatori, dar care în realitate găzduieşte peste 1 milion. Existenţa acestuia se datorează devotamentului familiei lui Van Gogh, fără de care muzeul pur şi simplu nu ar fi existat. Se poate spune că, dacă Vincent a devenit un artist faimos în lumea întreagă, ale cărui lucrări au avut o influenţă profundă asupra artei secolului XIX, familia lui joacă un rol foarte important în aceasta.
Vincent Van Gogh s-a născut în anul 1853, în Zundert (Ţările de Jos) şi a fost un pictor post-impresionist, care a mers un pas mai departe faţă de impresioniştii pe care i-a admirat atât de mult şi care l-au influenţat decisiv.
Povestea lui este una destul de rară, a unui artist care a fost necondiţionat sprijinit şi al cărui geniu a fost înţeles de familia sa. Pentru a puncta acest fapt, anul acesta, în perioada februarie-aprilie în muzeul Van Gogh este deschisă o expoziţie temporară sub denumirea „Choosing Vincent” („Alegându-l pe Vincent”), care oferă ceva de explorat pentru toate vârstele: tour audio pentru adulţi, tour audio pentru copii, workshopuri de pictură etc. Această expoziţie este portretul unei istorii de familie şi debutează cu celebra pictură „Ramuri de migdal înflorit”. Migdalul care a înflorit sub pensula lui Vincent Van Gogh a fost un cadou realizat în anul 1890, în clipe de fericire deplină, pentru nepoţelul său nou născut, fiul lui Theo.
„Choosing Vincent” este cu adevărat o expoziţie foarte educativă, pentru că ne spune o istorie punctată de dileme şi alegeri dificile, văzută prin ochii celebrului pictor, a fratelui său mai mic Theo (1857-1891), care a murit la 6 luni după Vincent, a soţiei lui Theo – Jo (1862-1925) şi a fiului lor numit după unchiul său (1890-1978). Pe parcursul vizitei audio-ghidul îţi repetă obsesiv întrebarea: Ce ai fi făcut dacă erai în locul ei/lui? Spre exemplu ce ai fi făcut dacă erai în locul lui Jo, când s-a pus problema căsătoriei sale cu Theo, care i-a spus: „…dacă te căsătoreşti cu mine e ca şi cum te-ai căsători şi cu Vincent”. Aceasta deoarece Theo l-a susţinut toată viaţa pe Vincent, atât din punct de vedere financiar cât şi emoţional, şi i-a suportat toate cheltuielile legate de locuinţă, îmbrăcăminte, mâncare, culori, pânze, tratamentele urmate în mai multe sanatorii. În plus îi aduna şi picturile şi se străduia să le vândă. În ciuda acestora Jo a ales să se căsătorească cu Theo. Mai mult, după moartea soţului său a decis să trudească pentru memoria lui Vincent, publicând, printre altele, cele 652 de scrisori care constituiau corespondenţa celor doi fraţi şi promovându-i opera prin toate modurile, cu riscul de a-i agasa pe unii contemporani. De exemplu artistul Richard Roland Holst care, cu ocazia unei expoziţii organizate de Jo cu tablourile lui Vincent, o critica pe nedrept pentru „fanatismul cu care vorbele îi ţâşnesc din gură în legătură cu un subiect pe care nu-l înţelege”.
Poate fascinaţia pe care o exercită opera lui Vincent se datorează experienţei sale de viaţă, în special a celei artistice şi sensibilităţii sale extraordinare. Deşi se cunoaşte faptul că la 37 de ani s-a sinucis şi că avea probleme psihice, am aflat vizitând muzeul că el nu a creat fiindcă era bolnav, ci a creat în ciuda bolii sale. În 1885 pictează prima sa operă de succes, „Mâncătorii de cartofi”, un tablou de dimensiuni mari, în tonuri de gri, care se apropie puţin de grotesc şi care ne arată cât de apropiat se simţea de ţărani, de traiul lor simplu şi sărac, de modestie.
Numele lui Vincent însă a devenit pentru totdeauna asociat cu cel al „Florii soarelui”. Artistul îi scria lui Theo: „…floarea soarelui îmi aparţine într-un fel”. Avea o semnificaţie deosebită, galbenul simbolizând prietenia şi speranţa iar floarea gratitudinea. Şi „Dormitorul lui Van Gogh” este irizat cu mult galben. Aici artistul simplifică în mod deliberat culorile, le face mai luminoase, denaturează perspectiva, vrea să transmită o atmosferă liniştită, evocând gânduri de odihnă şi somn. Ce să mai spunem despre „Casa Galbenă”?!
Spre deosebire de Vermeer, în doar 10 ani de creaţie Van Gogh a pictat peste 900 de tablouri, care se află în muzee şi colecţii personale. După părerea mea marile piese absente de la Amsterdam sunt „Autoportret cu urechea bandajată”, care este la Courtauld Gallery din Londra şi „Noaptea înstelată”, aflată la Muzeul de Artă Modernă din New York. Dacă n-am putut vedea acest din urmă tablou, l-am evocat totuşi fredonând la ieşirea din muzeu un frumos cântec al lui Don McLean care se numeşte „Starry, starry night” şi care spune despre artist: „Ţi-aş fi putut spune Vincent/ Că în lumea aceasta n-a fost niciodată loc/ Pentru cineva cu atâta frumuseţe ca tine.”
Gianina BURUIANĂ