Dor de fraţi
I
Vântule de prin copaci,
Mai astâmpără-te, taci!
Dela fraţi, de ce-mi înşiri
Numai negre tânguiri?
Pentru ce-mi aduci, când baţi,
Tot suspine dela fraţi? –
Dinspre Molna când adii,
Inima tu mi-o sfâşii…
Când de peste Prut te ‘ntorci,
Lacrime din ochi îmi storci….
Iar de peste munţi – vai, vai! –
Cu ce-mi spui, prin piept mă tai.
II
Bate vântul, bate iar, –
Nu e vânt, e plâns amar:
Plâns de fraţi din depărtări,
Risipiţi … prin şapte ţări.
Cum m’aş duce ‘n sbor şoimesc,
Plânsul lor să-l potolesc!…
Munţii… până ‘n cer fac zid,
Calea duşmănoşi mi-o ‘nchid. –
Tu, din slăvile cereşti,
Munţi…cum nu-i prăbuşeşti!
Cum laşi ziduri până ‘n nori
Între fraţi şi ‘ntre surori?
III
Vine ‘n sbor de peste Prut,
Dela fraţi un glas pierdut:
„Foaie verde, fir de bob,
Vai şi-amar de cine-i rob!
Nici e casă, casa lui
Şi nici masa-i masă nu-i!
Ce visează, câte-i plac,
Toate-n lacrimi se prefac.”
……………………………………
Astfel plânge tristul viers,
Eu l-ascult oprit din mers,
Şi cu sufletul încins
D’ un alean, d’ un foc nestins!
IV
M’ am jurat azi noapte ‘n gând,
Să trec Prutul înotând,
Să dau mâna fraţilor,
Să-mi alin cumplitul dor.
Prutu-i tulbure de tot,
Unde-i chip să-l trec înot? –
Doamne, seacă-l până ‘n fund,
Să rămâe numai prund!
Să-l trec cu piciorele,
Să-mi văd surioarele…
Să-l străbat… din fugă drept,
Fraţii să mi-i strâng la piept.
V
Cântă mierla ‘n vârf de fag
Ce tot spune viersul drag?
Spune ‘n cântec legănat:
„Taci, Române, fii bărbat!
Prutu-i mare, Prutu-i rău…
Bun e însă, Dumnezeu!
Câte n’ au fost mari… şi nu-s!
Câte – rele? … şi s’au dus!…
Molna, Prutul, vor seca, –
Munţii… se vor dărâma…
Fraţii, după care plângi,
Iar la piept o să ţi-i strângi!”
P. DULFU
(N. R. – Am preluat acest emoţionant şi puţin cunoscut poem semnat de folcloristul Petre Dulfu (cu evidente sonuri şi cadenţe din „Doina” lui Eminescu) şi pentru faptul că, în 1910, în caseta redacţională a revistei „Albina”, îl aflăm şi pe poetul George Coşbuc. E un semn că Basarabia a fost mereu o rană vie.)