De când lucrez mai serios şi mai aplicat pe nişte teme ştiinţifice îi înţeleg mai bine pe specialiştii din domeniile extra-literare. Aş zice că pricep chiar modul lor de a-i privi pe scriitori şi artişti, cumva cu oarecare îngăduinţă prietenoasă sau, mai curând, cu detaşare şi curiozitate.
Bucuria lor de a explora câte un detaliu „mărunt” şi rezultatele extraordinare la care ajung uneori, chiar dacă după ani de trudă, le conferă siguranţă şi acel sentiment că nu mai au nevoie de nimic.
Şi sunt edificat, cred, şi viceversa, adică în legătură cu atitudinea scriitorilor şi artiştilor în raport cu cercetătorii, fizicienii, chimiştii, biologii şi alte specii de savanţi sau exploratori.
Se pare că, spre deosebire de savanţi, scriitorii şi artiştii nu prea ajung să fie cu adevărat mulţumiţi de creaţia lor, pentru că sunt în căutare permanentă şi pentru că totul este relativ în cazul creaţiei lor. Să descoperi o mitocondrie e ceva sigur. Să scrii un roman e ca un mers pe nisipuri mişcătoare.
Aşa se face, poate, că scriitorii şi artiştii în general nu prea îşi bat capul cu noutăţile din lumea ştiinţifică, pentru că ei sunt învăţaţi cu experienţa apelor mişcătoare ale fanteziei şi orice încadrare în norme, reguli şi legi li se pare de natură să le anihileze elanurile şi pornirile subconştiente ale creativităţii.
Şi este păcat să se întâmple aşa, pentru că explorarea zonelor „aride” ale ştiinţei le-ar putea fi de folos prin potenţarea unor scântei de imaginaţie, prin organizarea conţinuturilor în vederea ducerii la capăt a proiectelor, prin exerciţiul conciziei şi simplificării.
La fel şi invers. Nici primii n-aş zice că se dau chiar în vânt după artă, literatură, poezie, filozofie, deşi în cazul lor toate acestea le cam sar în faţă, dacă pot spune aşa, în viaţa de zi cu zi, în muzee, în librării, în stradă pur şi simplu.
E limpede că avantajele trans-disciplinarităţii sunt de ambele părţi, dar în mod ciudat tendinţa epocii noastre este de ultraspecializare, de izolare, de ne-comunicare, într-un contrast bizar cu dezvoltarea nemaivăzută până acum a mijloacelor de comunicare.
Pare că trăim în nişte lumi paralele şi nu că nu m-aş fi gândit până acum la acest aspect, dar am sentimentul că ajungem de obicei târziu, prin natura lucrurilor, la unele edificări importante. Mai bine însă oricând decât deloc, aş adăuga.
Citind alternativ, de exemplu, literatură beletristică şi texte ştiinţifice, simt că se petrece, treptat, în mintea mea, un transfer reciproc de idei şi stări în aşa fel încât proza şi poezia nu mai sunt doar rezultatul fanteziei creatoare, iar articolele nu doar clarificări reci medicale, psihologice sau de altă natură.
Aş recomanda această diversitate a lecturilor şi a direcţionării interesului pentru cunoaştere deopotrivă scriitorilor şi specialiştilor din diferite domenii, dar şi cititorilor obişnuiţi. Mi se pare limpede că beneficiile, intelectuale şi emoţionale, pot fi dintre cele mai mari.
Psiholog Vasile BAGHIU