Diaconescu Carmen…
„Primum…phylosophare, deinde vivere”.
Mai ieri, muşatină. Nu peste multă vreme europeană. O Carmen plecată de la noi, din „bătătură” şi din zidirea de Apostol a lui „Roman-Vodă”. După un dur război şi cu Pământul şi cu Cerul.
Printre oameni, un pachet repetabil de reflexe condiţionate. Fără oameni, un ocean de reflecţii metafizice. Pe lângă „sapiens”, a fost şi „Homo”. Mai mult ca „Homo”, a rămas ca „demiurgus”. Puţin ca „bios” şi mai mult „zaimph”. Imponderabilă până la moarte, indescifrabilă apoi.
Mereu a amânat să-şi trăiască viaţa şi teluric. Gândire şi idei, pe azi, pe mâine, pe la anul. Un „pân-a fi”, căruia, pe Terra i se spune şi Filozofie.
A biruit un ADN biotic şi şi-a ales un ABC abstractic, cu galaxii de gânduri şi căi lactee de idei. Filozofia nu reduce ci surprinde, nu pune „punct” vreodată, ci numai „puncte”… Precum şi Carmen, nu se ajunge, prin filozofie la monodaturi statice, alăturate imuabil pe rafturi, ce-şi au număr ca în „Tabelul lui Mendeleev” ci la imagini fără număr, la ipoteze – evantai şi mai ales cu rezonanţe personale. În ce-a expus sau redactat Diaconescu, emană indirect acest complex dual, orizontala vastă a multor corelaţii, ca şi aura voalată a viziunii proprii, mereu mai altfel.
Să medităm şi noi, la ceea ce a meditat şi ea, nu e uşor şi nici cartezian. E ca şi cum am relua scenariul lui Sebastian „Steaua fără nume”, în timp ce noi admirăm în miezul nopţii „Carul cel Mic” şi acela „Mare”, nocturna gânditoare, Carmen ar studia pe „Alcor” o componentă greu vizibilă. Nu ca o astronomă, ci cu prioritate ca o cercetătoare a constelaţiilor umano-sociale de pe Terra. Aglomerări de vectori mai complecşi. Îmi amintesc lucrarea ei de bază, ca fiind intitulată: „Enciclopedia operelor fundamentale în filozofia politică”. Personajul principal considerat globalic, ideatic, problematic şi nu cotidian. Mai mult umanic şi la singular. Deci o filozofie a politicii precum ar trebui să fie, sau va fi spre a-şi merita acest cuvânt de altitudine.
Modesta autoare, apropiată mult de insularul Robinson încearcă să-şi onduleze o baghetă egocentrică şi aleatorică, într-o lume atât de pluralică şi mobilă. Şi a făcut-o la superlativ şi nici vorbă ca un model de asimptoză. Un studiu care nu deţine o soluţie perenă şi mai ales absolută.
Se pare că, cunoaşterea umană cu cât înaintează înspre mâine şi din cauza cunoscutului şi cunoscătorului, a trecut şi va trece mereu, prin „Paradoxul clasic al lui Achille şi Broasca ţestoasă”. Diaconescu Carmen a intuit de la început „Paradoxul” . Şi-n toată viaţa ei, ca un determinant genetic, ce-l avea, nu a lezat universul matematic cu nimic. Ba i-a dat ipoteticul viziunilor asupra unui infinit şi el ipotetic.
Şi viaţa sa a fost o ipoteză, pentru cei ce-şi amintesc postum de ea. Tot ce a creat şi a lăsat în urmă-i, pare a fi „reprezentarea” matematică a vieţii sale. A dovedit că posedă un echilibru median, lipsit de polarizări, de monosacralizări sau de contrarieri proprii. Toate viziunile asupra existenţei îi erau egale ca valoare, dar monumente de gândire ca un raft cu ediţia ultimă şi completă, cartonată a scrierilor unui autor. Creneluri de cetate şi nu ca turnurile Catedralei Ortodoxe din Moscova. Nu a trăit în viaţa socială o izolare de mansardă, ca Spencer şi nici dualitatea bio-spirituală, ca Schopenhauer.
Ea, Carmen, pleacă de la „ceea ce se dă: la început a fost Nimicul, ce, prin gândirea creatoare a lui „Sapiens”, devine „TOTUL”.
În rest, de acum, doar „Gânditorul de la Hamangia”.
Gheorghe A. M. CIOBANU