Era un om bine făcut, puţin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. Când zâmbea, se arătau sub mustaţa tunsă scurt nişte dinţi lungi, cu strungă la mijloc. Când ne învăţa cum să spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înălţa în sus braţul drept; când cântam în cor, lovea diapazonul de colţul catedrei, îl ducea repede la urechea dreaptă, şi, încruntând puţin din sprâncene, dădea uşor tonul: laaa! – iar băieţii răspundeau într-un murmur subţire, şi aşteptau cu ochii aţintiţi la mâna lui, care dintr-odată se înălţa. Atunci izbucneau glasurile tinere, într-o revărsare caldă. Când trebuia câteodată, sâmbăta după amiaza, să ne cetească din poveştile lui Creangă, ne privea întâi blând, cu un zâmbet liniştit, ţinând cartea la piept, în dreptul inimii, – şi în bănci se făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică.
(Mihail Sadoveanu – „Domnu Trandafir”)
Ce vise măreţe îmi sfărâmase mie Şcoala domnească! În loc de palatele închipuite, când mă plimbam cu Grivei şi cu pisica în sân, găsisem nişte case mici, murdare, cu tencuiala jupuită. În loc de un profesor învăţat şi blând, căzusem în gheara unui bătrân copilăros şi rău…
Pe seară, sfârşind frecatul şi unsul hamurilor, trecusem în clasa a treia. Când intrasem în Şcoala domnească eram de opt ani, ştiam cele patru operaţii şi fracţiile. Acum eram de nouă ani, trecusem în clasa a treia, şi nu mai ştiam decât adunarea şi scăderea.
Dar ce-mi păsa mie!… Şcoală domnească…
Ş-am plecat vesel acasă.
(Barbu Ştefănescu Delavrancea – „Domnul Vucea”)
După ce se va întreba destul despre pricina citatelor cam lungi, de mai sus, dacă va avea apoi destulă răbdare să parcurgă şi ce urmează, cititorul va înţelege rostul celor două nume de dascăli (reali), aduse aici din literatura memorialistică a doi scriitori celebri, într-o polemică (probabil inutilă) despre un mod absolut fals de a pune problema modernizării învăţământului românesc.
Căci, precum junele şofer care se confundă cu motorul de sute de cai-putere situat la picioarele sale şi apasă cu beţie pedala acceleraţiei până la sinucidere sau, şi mai rău, până la crimă prin accident, având noi, dascălii, la îndemână acum multe maşini şi, mai cu seamă, folosind internetul, tindem să ne confundăm cu noianul ajutător şi pornim anapoda discuţia despre NOU, nu de la OM, adică de la DASCĂL (Aşa îl voi numi mereu), ci de la nişte auxiliare şi nişte scheme excelente, cu o eficienţă uimitoare în mâini de maestru, bune de nimic dacă le folosesc cei nechemaţi.
După titlu, am pus un semn de întrebare. Ei, da! Nu este vorba despre CU CE, ci despre CU CINE! Cu asta trebuie să începem când ne referim la modernizarea învăţământului actual. Mai întâi să ne ocupăm de artistul care modelează şi pe urmă de sculele sale. Altminteri trebuie să admitem că Leonardo avea nişte pensule geniale şi că dalta lui Brâncuşi era de origine divină, asta explicând capodoperele realizate de cei doi giganţi ai artei.
Prin urmare, Domnul Vucea sau Dumnu Trandafir? Dascălul dăruit de Dumnezeu cu vocaţie sau funcţionarul din învăţământ, rob rutinei şi mediocru?
Modernizare? Da, dar mai întâi SELECŢIE, fără de care ideea de modernitate e o lozincă goală de conţinut.
Unii deja au încercat-o şi le-a prins bine. Şi am să încep cu experienţa românească, abandonată sau/şi uitată, nu din lipsa fondurilor necesare, veche şi canceroasă boală a şcolii noastre naţionale, ci pentru că gânditorii de azi de la vârful învăţământului ştiu cu precădere să imite doar modele străine, cu sclipici şi nume cool.
Era în prima jumătate a veacului trecut. Nu a fost atunci o selecţie vocaţională programată la nivel superior, ci realizată spontan, empiric, din cauza unor condiţii materiale particulare ale vieţii de la ţară. Acolo, unul dintre visele supreme ale copilului dotat, dintr-o familie de ţărani, era să devină preot sau învăţător. Iar dascălii din grupul binecuvântat al Domnului Trandafir îi alegeau pe cei mai buni elevi ai lor, trimiţându-i la „şcoala normală”, o instituţie importată de marele Spiru Haret, excelentă prin rezultate, dar părăsită nu demult, după erezia că tot ce e vechi e depăşit şi rău.
Ei bine, nu! Copiii de unsprezece ani intrau într-o şcoală specială şi timp de opt ani erau pregătiţi pentru a deveni formatori. Nu doar „să ştie carte”, ci să ştie a FORMA şi, după absolvirea şcolii normale, erau aproape toţi nişte dascăli excelenţi, aidoma domnului Trandafir. Evident, nu lipseau ratările, acest tip de şcoală neputând decât să dezvolte vocaţiile, ci nu să le nască.
Iar ca să fii dascăl, dacă vocaţie nu e, nimic nu e! (Ca să parafrazăm un clasic.)
Suedezii, cu un alt tip de şcoală decât al nostru (Şi mult mai bogaţi şi mai pragmatici!), având în vedere pregătirea viitorilor educatori, au preluat experienţa „Şcolii normale superioare” din Franţa şi au introdus obligativitatea selecţiei vocaţionale pentru absolvenţii de studii superioare, urmată de obligativitatea a încă trei ani de formare pentru dascălii din întreg învăţământul preuniversitar.
Modelul suedez mi se pare acum mai apropiat de felul în care s-a organizat, în ultimele decenii, pe toate treptele, şcoala românească actuală. Şi e bine să pornim de la ce avem!
Propuneri, prin urmare …
Cei care doresc să devină formatori, după ce îşi vor lua licenţa universitară într-un domeniu adecvat, trebuie să opteze pentru un post de „profesor provizoriu” într-o şcoală specială, unde vor fi îndrumaţi şi controlaţi vocaţional de către profesori eminenţi, specializaţi în psihologie şi pedagogie. La terminarea anului de probă, având în mod obligatoriu recomandarea supraveghetorilor, doritorii se vor înscrie pentru masterat în „Şcoala de înalte studii pedagogice”, cu durata de doi ani, urmând ca, la absolvire, să obţină automat un post în învăţământ.
Simplu! Şi foarte scump!! Scump, dar face. Astfel vom avea şi nivel profesional universitar şi verificarea vocaţiei, fără de care nu merge nimic.
Să visăm că vor fi şi bani, şi conducători avizaţi şi destoinici, şi … Şi să ieşim din coşmarul actual.
Exemplum docet! O scurtă şi instructivă poveste pietreană.
Un absolvent de la „Rareş”, eminent la matematică, este îndrumat către facultatea de profil şi, după studii strălucite, ajunge profesor la fostul său liceu. La început, toată lumea pare mulţumită. Întâmplător, sunt director al liceului şi, ascultând plângerile unor elevi din clasa a zecea, îl asistat la ore. (Sunt bucuros să menţionez că am fost elev al miraculosului matematician Constantin Borş.) După câteva lecţii, luându-mi inima în dinţi, pentru că nu este un gest obişnuit, îl sfătuiesc pe profesorul cu pricina să părăsească învăţământul, fiindcă Îi lipseşte vocaţia de dascăl.
Şi m-a ascultat…
(După vreo zece ani, întâlnindu-l în Iaşi, teama că mă va admonesta s-a transformat în bucurie, când matematicianul, devenit cercetător de grad înalt al Academiei, m-a îmbrăţişat şi mi-a mulţumit pentru sfatul dur de odinioară.)
Deci, primele două condiţii ale modernizării învăţământului românesc: 1. Selecţia vocaţională. 2. Pregătirea temeinică, universitară, prin licenţă şi absolvirea masteratului la „Şcoala de înalte studii pedagogice”, pentru arta de a fi dascăl … (ceea ce include şi o undă de histrionism!)
Dar de ce trebuie să semene dascălul cu actorul? Asta este, din păcate, o nediscutată condiţie a succesului în arta de a fi educator, despre care ne vom rosti însă cu altă ocazie.
Mihai-Emilian MANCAŞ