Mircea Zaharia: Domnule Alexandru Dobrescu aţi fost redactor-şef al revistei Alma Mater, prima noastră revistă studenţească postbelică. Din care mai târziu, la Iaşi, s-au tras, parcă, Dialog şi Opinia Studenţească. Ştiu că în 1968 aţi fost invitat alături de alţi studenţi din Cluj, Bucureşti şi Timişoara la o întâlnire cu Ceauşescu, o întâlnire care a dat verde revistelor studenţeşti. Aş vrea să nuanţaţi puţin subiectul pentru că eu cred că, alături de mediul academic, aceste reviste au dat girului aşa-numitei „grupări de la Iaşi”: Sorin Antohi, Liviu Antonesei, Luca Piţu, Mihai Ursachi, George Pruteanu, Ioan Holban, Emil Brumaru, Lorin Vasilovici, Alexandru Călinescu… Ce scriaţi? Cât de tare funcţiona cenzura?
Alexandru Dobrescu: Dragă Mircea Zaharia, întrebarea ta (îmi permit să te tutuiesc în virtutea faptului că am fost, totuşi, colegi de şcoală) mă întoarce cu aproape o jumătate de veac în urmă, când eram, sper că îţi aminteşti, nepermis de tineri şi, deci, fericiţi în felul nostru. Întâmplarea pe care o evoci s-a petrecut, trebuie să fac o corectură măruntă, în primăvara lui 1969. În anul precedent scosesem, împreună cu doi colegi, o revistă, Gânduri literare, bătută la maşina de scris în câteva exemplare, în paginile căreia apăreau încercări literare ale colegilor din anul nostru. Bineînţeles că, având stângăciile şi naivităţile vârstei noastre de atunci, ea nu s-a bucurat de nici o atenţie din partea acelora cărora le era adresată, studenţii de la filologie. A beneficiat, în schimb, de atenţia unor ofiţeri de securitate, care ne-au luat la întrebări, fiind dornici să afle de unde ne venise ideea şi cu ce scop o pusesem în practică. Ne-au interogat când mai cu frumosul, când mai ameninţători, neuitând să ne atragă atenţia că am comis o faptă ilegală, doar statul având dreptul să scoată reviste. Până la urmă, ne-au lăsat în pace, avertizându-ne să nu repetăm cumva gestul, caz în care am fi devenit recidivişti. Şi au trecut câteva luni, s-a încheiat şi anul al treilea, în vară a avut loc invazia rusească în Cehoslovacia şi discursul lui Ceauşescu de la Bucureşti, care – recunosc – m-a marcat aşa de tare, încât, în toamnă, am făcut cerere de primire în partid. Să nu uit: tot în toamnă am mai scos un număr din Gânduri literare, despre care însă nu ne-a mai chestionat nimeni. Ideea unei reviste studenţeşti era însă tot mai des invocată şi în adunările studenţeşti, şi în cele de partid, şi în discuţiile cu mai marii Universităţii, la drept vorbind destul de rezervaţi în această privinţă. Şi, într-o bună zi, prin primăvară, m-am pomenit chemat la Rectorat şi trimis la Bucureşti, ca reprezentant al studenţilor ieşeni, la o întâlnire cu conducerea de partid şi de stat. Au participat la întâlnire Ceauşescu însoţit de doi activişti şi câte un student din centrele universitare. Era un Ceauşescu tânăr şi prietenos, preocupat să ne alunge timiditatea lesne de explicat şi reuşind să destindă atmosfera. După câteva cuvinte de introducere, ne-a întrebat ce ne doare. Am rostit fiecare vreo câteva fraze, a căror idee principală era dorinţa de a avea reviste ale studenţilor în principalele centre universitare. Ceauşescu ne-a ascultat cu atenţie, zâmbind din când în când, după care a fost de părere că solicitarea noastră e îndreptăţită, că partidul o susţine şi că va cere conducerilor locale să ne acorde întregul sprijin. Apoi ne-a urat succes, ne-a strâns mâinile şi a plecat. Asta a fost tot. Întors la Iaşi, am avut surpriza să constat că se ţinuse de cuvânt: tot ce înainte mi se spusese că e imposibil, devenise acum la îndemână, centrul universitar şi Rectoratul întrecându-se să ajute la cât mai grabnica apariţie a revistei studenţeşti. S-a creat un colectiv de redacţie, alcătuit din studenţi şi cadre didactice de la mai multe facultăţi, cam prea numeros ca să fie şi eficient (noroc că, după vreo zece zile de întâlniri şi discuţii în contradictoriu, a rămas numai o mână de oameni, aceia dispuşi să facă efectiv treabă), am convenit, după îndelungi deliberări să botezăm revista „Alma Mater”, i-am stabilit profilul şi structura, am dat sfoară-n ţară după texte, am paginat, am făcut corecturi şi, toamna, în fine, publicaţia a fost tipărită şi difuzată. De-a lungul anilor, am participat la facerea mai multor reviste, între care a seriei bilunare a Convorbirilor literare şi, ulterior, a noilor Însemnări ieşene. Însă atmosfera febrilă în care s-a născut Alma Mater şi emoţiile legate de apariţia acelui prim număr nu le-am mai avut niciodată.
MZ.: Ne-am obişnuit să tot spunem: arta prozatorilor, arta poetică, arta culinară… V-aţi afirmat, la început în „Convorbiri literare” şi apoi în volumele de Foiletoane, ca un critic al criticii, trecând mai târziu la critica literară. Credeţi că se poate discuta despre o artă a criticii? Unde ar fi arta: în identificarea obiectului sau în atitudinea faţă de el? Ce vă interesează mai mult: ideile sau stilul?
A.D.: Încerci o despărţire a apelor de uscat pe care nu o împărtăşesc. Ceea ce numeşti critica criticii nu e decât o diviziune didactică, după obiectul asupra căruia se apleacă un critic. Dar ea e, în esenţă şi în detalii, tot critică literară. Iar critica este – indiferent de obiect –tot o formă a literaturii. Ea nu vorbeşte în primul rând despre o carte ori despre o operă, ci despre acela care analizează şi comentează. Este, ca să zic aşa, o confesiune mediată. Asta nu prea se înţelege: că actul critic nu exprimă o judecată impersonală, obiectivă asupra unui obiect literar, ci o opinie strict subiectivă într-o formă cu aparenţe de obiectivitate. Nu putem ieşi, oricât ne-am sili, din noi înşine – observa cu dreptate un mare eseist francez cu nume de ţară. Când scriem despre creaţia unui autor, când îi descriem zbaterile şi contradicţiile, scoatem de fapt la iveală ceea ce exista demult înlăuntrul fiinţei noastre, zbaterile şi contradicţiile, temerile, durerile şi speranţele noastre. Omul are această sublimă infirmitate de a nu putea fi decât subiectiv şi toate încercările şi eforturile de a-şi depăşi această condiţie de existenţă nu fac decât să o pună mai bine în evidenţă. Lumea literară a fost serios deranjată acum treizeci de ani, când am publicat un mic eseu despre Maiorescu, bănuind că rostul acestuia era să-l coboare pe mentorul Junimii de pe piedestalul unde-l urcase Lovinescu. Nu s-a băgat de seamă că a aparentul mit maiorescianism formulat acolo era o radiografie a propriilor mele frământări legate de rostul şi puterile scrisului în general şi ale actului critic în special. Îmi compusesem, în fond, un autoportret, încercând să-mi explic neliniştile care, am realizat, nu fuseseră doar ale lui Maiorescu, ci ale tuturor acelora care şi-au asumat povara unei asemenea meserii, luând în serios îngrozitoarea idee de a orienta mersul către înainte al culturii şi literaturii. Se prea poate să nu fi fost îndeajuns de explicit atunci, din care pricină am reluat şi dezvoltat aceste chestiuni în Maiorescu şi maiorescienii, detaliind enormele riscuri la care se expune oricine are ambiţia de a transforma critica într-o instanţă absolută. În critică nu există judecăţi definitive sau există atâtea judecăţi definitive câte subiectivităţi critice le formulează.
M.Z.: Aţi fost, pentru o perioadă foarte scurtă, Directorul Institutului Cultural Roman de la Paris, o instituţie care încă nu s-a hotărât dacă se adresează francezilor sau diasporei româneşti. Deseori, chiar din ţară, Institutele Culturale şi Ambasadele româneşti sunt văzute ca nişte instrumente de manipulare politică. Cum era/este ICR-ul perceput în Franţa? Aţi apucat să fiţi şi un mesager cultural? În ce stadiu se află promisa carte de însemnări asupra spiritului francez?
A.D.: Chestiunea institutelor culturale româneşti din străinătate e şi complicată, şi delicată. Pe vremuri, exista un minister al propagandei, în a cărui grijă cădea şi promovarea valorilor culturale naţionale în lume. Ceea e era în firea lucrurilor, pentru că principala datorie a institutelor este să propage cultura română în afara graniţelor ţării. (De aceea nici nu prea înţeleg pentru ce o parte însemnată a activităţii ICR-ului e constituită din acţiuni de promovare în interiorul României.) E drept că unele dintre valorile promovate aparţin, din pricini pe care nu le mai enumer, diasporei româneşti.
Când am ajuns la Paris, m-a surprins faptul că imensa majoritate a celor care asistau la diversele evenimente organizate acolo era alcătuită din românii stabiliţi în Franţa, iar nu, cum mi s-ar fi părut normal, din francezi. Abia ulterior am aflat motivul: francezii socoteau Institutul Cultural un apendice propagandistic al guvernului. A trebuit să treacă vreo jumătate de an de diligenţe pentru a-i convinge că singurul scop al Institutului era promovarea valorilor culturale româneşti. Am adus pe scena Palatului Béhague câţiva mari actori, o serie de tineri plasticieni şi instrumentişti români de mare valoare, cunoscuţi în spaţiul european, dar ca şi inexistenţi în ţară, am găzduit o importantă reuniune a Academiei Române cu Academia Franceză, la care au participat mai bine de o sută de intelectuali de frunte, precum şi o expoziţie cu tablouri inedite ale unei mari pictoriţe, Margareta Sterian. Am proiectat o serie de mari scriitori români în ediţii bilingve şi am găsit şi o editură pariziană importantă interesată să colaboreze la realizarea ei; şi, mai ales, am început tratativele pentru organizarea, la Muzeul civilizaţiilor, a unei mari expoziţii consacrate Culturii Cucuteni. Din păcate, serioasele neînţelegeri cu noul şef al Institutului Cultural, un neavenit rătăcit acolo din motive politice, şi cu un politruc din Ministerul de Externe m-au convins că e mai bine să-mi dau demisia.
Cât priveşte încercarea asupra spiritului francez, pe care ai amintit-o, am strâns tot felul de însemnări, dar încă nu am găsit tonul potrivit ca să le adune într-un întreg. Ca să scrii o carte, nu e suficient să ştii ce vrei să comunici; e nevoie să nimereşti şi tonalitatea adecvată comunicării. Pe care, cel puţin până acum, n-am descoperit-o. Am ajuns prima dată la Paris acum douăzeci şi patru de ani şi am stat acolo doar câteva săptămâni, răstimp suficient ca să mă minunez de câte a produs spiritul francez. Eram atât de entuziasmat, încât singura mea preocupare a fost să confrunt impresiile acumulate din lecturi cu realităţile văzute. Graba cu care mă străduiam să vizitez cât mai multe locuri nu mi-a îngăduit să observ decât ceea ce informaţiile acumulate anterior îmi permiteau să observ. Vedeam obiectele din muzee şi monumentele prin ochii înceţoşaţi de admiraţie ai atâtor călători ce bătuseră înaintea mea meleagurile franceze. După ce văzusem Franţa cu ochii minţii, purtat de mână de impresiile adunate în cărţi, o vedeam aievea prin intermediul aceloraşi lentile livreşti, fericit că realitatea se suprapunea perfect peste imaginea dobândită în bibliotecă.
A doua şedere în Franţa a fost ceva mai lungă, aproape doi ani, răstimp în care am revizitat locurile prin care trecusem înainte, am străbătut altele de pe întreg cuprinsul Franţei şi, mai ales, am cunoscut o sumedenie de oameni, de toate felurile. Monumentele, muzeele, pinacotecile îţi îngăduie să vezi doar trecutul unei naţii. Oamenii, în schimb, îţi dau măsura dreaptă a prezentului. Mi se pare că, de această dată, am avut ocazia şi libertatea interioară de a mă apropia de Franţa aşa-zicând profundă şi despre ea mi-am propus să dau seamă în eseul pe care n-am apucat să-l termin. Am descoperit lucruri pentru care odinioară nu avusesem ochi şi urechi, copleşit cum eram de tirania bagajului livresc. Şi, ca să fiu sincer până la capăt, m-a încercat o oarecare părere de rău la sfârşitul călătoriei, că realitatea vie nu mai semăna de fel cu descrierile din minunatele poveşti literare.
M.Z.: Sunteţi cunoscut pentru continua dvs. atitudine/stare polemică, pentru plăcerea de a răsturna sau corecta diverse tabuuri. Nu e obositor să te îndoieşti tot timpul? Oricum, nu dai de capătul adevărului. În LA OGLINDĂ Istoria plagiatelor româneşti până la 1900, ca să dau un singur exemplu, îl beşteliţi undeva pe Călinescu pentru laudele aduse originalităţii lui Cezar Boliac şi întinselor sale lecturi. Bietul om a luat ca neaoşe nişte hălci de text însuşite din Alfred de Vigny, dar nu-i bai, nu poţi citi totul într-o viaţă de om, nu?
A.D.: Nu cred că e vorba de plăcerea de a contesta, de a contrazice. Doar că mintea mea e astfel construită, încât refuză a primi ceva de-a gata. Ca să judece un punct de vedere şi să aibă o opinie asupră-i, trebuie mai întâi să-l răsucească pe toate feţele, să cântărească şi argumentele în favoarea lui, şi pe acelea care îi sunt potrivnice. Acest tratament îl îndură nu numai ideile altora, locurile comune ale gândirii, tot ce se cuprinde în încăpătoarea şi ademenitoarea formulă „moştenirea culturală”, dar şi propriile-mi idei, nevoite a convinge mintea că merită să fie luate în serios. Acestei „infirmităţi” îi datorez lipsa flagrantă de spontaneitate, pe care am încercat şi mai încerc să o compensez printr-o coerenţă logică riguroasă. Nu scriu din inspiraţie, ci după o îndelungă deliberare, abia la capătul ei fiind în stare să-mi asum o poziţie, o atitudine. Textele mele sunt mai întâi elaborate mental şi abia pe urmă puse pe hârtie. Exemplul lui G. Călinescu impresionat de lecturile lui Bolliac, mai bine zis – de lista numelor înşirate de acesta (şi care, în fond, nu-mi aparţine, fiind luată de la Paul Cornea), tocmai în acest sens merge, avertizând că aparenţele au prostul obicei de a fi amăgitoare, fiind de dorit să le verificăm mereu consistenţa.
M.Z.: Vorbiţi în cartea dvs. şi despre efectele benefice ale traducerilor şi plagiatului; cel puţin în formarea limbii române literare. Şi apoi, o bună bucată de vreme, până s-au impus prin lege noţiunile de autor şi proprietate intelectuală, plagiatul nici nu era un fapt oneros. Aşa că toată lumea plagia pe rupte, indiferent de profesie, cu o nonşalanţă ce viza absurdul: să ne amintim doar de juristul care a plagiat, după un francez, o teză de licenţă dedicată proprietăţii literare şi artistice…Unde începe plagiatul în literatura română?
A.D.: Păi, începe, precum în toate culturile scrise, odată cu primele texte, în cazul nostru – cronicile. În istoria pe care o ştii, am un capitol consistent, în care documentez plagiatele cronicarilor. Singurul care nu s-a înfruptat pe ascuns din scrieri străine a fost Ion Neculce. Şi nu pentru că l-ar fi împiedicat propria educaţie şi convingerile morale să o facă, ci pentru că, neştiind limbile de circulaţie, cronicile altor neamuri îi erau inaccesibile. Am avut însă şi cronicari grijulii să-şi facă publice sursele, câteodată cu o precizie aproape modernă, precum Miron Costin, ceea ce nu l-a împiedicat, totuşi, să se mai şi înfrupte pe tăcute din lucrările altora. Fiul său, în schimb, Nicolae, n-a avut nici o strângere de inimă să-şi treacă în propriul cont porţiuni semnificative din filele pe care trudise tatăl său. La urma urmelor, hoţia, fie că e intelectuală sau altcum, ţine şi de firea omului. Unii o au în sânge şi nici o formă de coerciţie nu-i poate lecui, în vreme ce alţii, oricât de priincioase le-ar fi împrejurările, rezistă tentaţiei şi se mulţumesc doar cu ceea ce le aparţine de drept.
M.Z.: Scrieţi în „Preliminariile” cărţii citate mai sus că plagiatorii care au ajuns pe două coloane s-au recrutat din rândurile ageamiilor, nepricepuţi în a-şi şterge urmele… Însă adevăraţii experţi în plagiat, singurii cunoscători ai „secretelor”meseriei, au fost, sunt şi vor rămâne de-a pururi „negustorii cinstiţi”de bunuri ale spiritului. Să înţelegem că istoria culturii este opera unor „negustori cinstiţi”? Chiar are dreptate Haşdeu? „Operele originale sunt atât de puţine (…), încât românii cei serioşi recunosc cu durere că originalitatea este mai mult o dorinţă, decât o realitate în literatura zisă naţională.”
A.D.: Operele cu adevărat originale sunt puţine. Extrem de puţine. Majoritatea acelora pe care le credem astfel sunt, dacă le cercetăm în profunzime, variaţiuni pe câteva teme date. Nu e chiar întâmplător adagiul conform căruia cărţile se fac din cărţi. De fapt, chiar aşa stau lucrurile. Umanitatea medievală a adăugat doar nuanţe chestiunilor tratate de anticii greci şi latini, dar esenţa lor a rămas neschimbată. Renaşterea a nuanţat, la rându-i, subiectele deja abordate de înaintaşi, iar modernitatea a procedat la fel cu ceea ce primise de la generaţiile de predecesori. În esenţă, cultura scrisă europeană nu a inventat nici teme, nici forme cu totul noi; şi-a însuşit, cizelându-le, nuanţându-le, dezvoltându-le, tipare preexistente. O explicaţie s-ar putea găsi în ceea ce ne place a numi evoluţia umanităţii. Singura evoluţie reală este în domeniul tehnologiei. Dar omul de azi nu e nici mai înţelept, nici mai complex sub raport psihologic, nici mai bun decât grecul de acum două milenii şi jumătate. Ba, dacă ne gândim bine, s-ar putea să-i fie chiar inferior în unele privinţe. Şi ce altă mai bună dovadă decât faptul, vizibil cu ochiul liber, că, de două milenii şi jumătate, umanitatea repetă cu obstinaţie toate greşelile trecutului? Ce altceva sunt războaiele de azi, barbariile, aberaţiile ideologice. crizele de toate felurile din zilele noastre decât reproduceri la o scară mai largă şi cu urmări infinit mai mari ale războaielor, barbariilor şi crizelor din care se compune istoria speciei noastre? Omul modern este mai vulnerabil, maladiile îi răvăşesc trupul şi spiritul într-o măsură infinit mai agresivă decât o făceau în cazul semenilor noştri din antichitate. Însă maladiile acestea existau in nuce încă de atunci, doar că nu ajunseseră în stadiul epidemiilor de azi. Aflată altădată în raporturi incomparabil mai cordiale cu lumea înconjurătoare, umanitatea a devenit, pe măsura trecerii timpului, tot mai slabă în raporturile cu natura. Nu omul ca entitate biologică a evoluat, sporindu-şi puterile şi capabilităţile, ci maladiile au devenit mai subtile şi mai devastatoare. Iar tehnologia, prin care şi-a închipuit că poate compensa şubrezirea puterilor, n-a făcut decât să-i dezvăluie feţele neştiute ale vechilor maladii, împotriva cărora nu prea se poate lăuda a fi descoperit soluţii de vindecare, ci doar paleative.
M.Z.: Vrând-nevrând, la atâta bibliografie consultată, plecând de la învăţăturile magistrului Jean Oudart de Richesource încoace, aţi luat cunoştinţă cu o mulţime de tehnici de a plagia, atât în sensul de a fura efectiv, cât şi în acela de a ascunde urmele raptului. Pe de altă parte, în veacul tehnic în care ne aflăm, s-au inventat fel de fel de programe pe calculator, menite a depista frauda comisă de la vlădică, până la opincă. Credeţi că tehnica plagiatului a înregistrat şi ea progrese?
A.D.: De când există scrisul, două au fost soluţiile adoptate de plagiatori: una s-a rezumat la însuşirea textuală a creaţiei aproapelui, operaţiune calificată de un Michel Schneider drept hoţie de cuvinte, şi ea pretinde că un gând poate fi exprimat în deplinătatea sa doar într-o singură haină de cuvinte, a modifica veşmântul însemnând a denatura esenţa gândului; cealaltă, mai laborioasă, teoretizată de Jean de Richesource în veacul al XVII-lea, susţinea că îmbrăcămintea lexicală a ideii este secundară în raport cu înţelesul, că ea poate fi, deci, modificată la o adică şi că limba are suficiente resurse pentru a face faţă cu brio unui asemenea demers. Cele două perspective aşa-zicând filozofice asupra relaţiei dintre gândire şi limbaj au dat naştere şi principalelor forme de plagiat: cel de cuvinte, în primul caz, şi cel de idei, în cel de al doilea, ambele coexistând în bună pace de-a lungul vremii. Mai uşor de pus în practică, plagiatul de cuvinte a fost şi continuă să fie cel mai răspândit, dar şi cel mai lesne de dat în vileag. Îl poate identifica, la o adică, şi un simplu absolvent de gimnaziu. Plagiatul de idei, prin comparaţie, reclamă un anumit efort intelectual, în primul rând o bună cunoaştere a sinonimiei lexicale, iar dovedirea lui solicită măcar un efort intelectual egal, însă de semn contrar. De aceea şi este acest tip de plagiat mai puţin întâlnit, pentru că e mai greu de probat. Apelează la el cu deosebire profesioniştii „umanioarelor”, filozofii, psihologii, sociologii, jurişti, teoreticienii în genere, ca şi alte persoane cumsecade. Când am afirmat, în Istoria plagiatelor româneşti…, că maeştrii plagiatelor rămân de obicei nedescoperiţi, trecând drept negustori cinstiţi de bunuri ale minţii, în principal la ei m-am referit, după cum atunci când am făcut referire la ageamii, la plevuşca plagiatorilor, la cei răstigniţi pe două coloane spre amuzamentul cititorilor, m-am gândit la plagiatorii de cuvinte. Însăşi istoria mea este, în ultimă instanţă, o consacrare a acestora din urmă.
M.Z.: Generaţia noastră a avut şansa să fie nu doar „călare pe două veacuri”, vorba lui Sextil Puşcariu, ci chiar călare pe două milenii. Ca să nu mai vorbesc de faptul că am traversat (traversăm?) două regimuri politice. În afară de faptul că în regimul precedent gramatica era mult mai iubită şi mai respectată, ce schimbări importante credeţi s-au petrecut în ultimii (acuşi) douăzeci şi şapte de ani? În sfera libertăţii de gândire, a scării valorilor, a reperelor noastre fundamentale…
A.D.: La o privire sumară, schimbările petrecute în lumea noastră par reale şi fundamentale, însă, dacă le luăm la bani mărunţi, se arată mai degrabă de suprafaţă decât de substanţă. S-au modificat mai cu seamă forme, nu conţinuturi, s-a primenit partea imediat vizibilă a lucrurilor, coaja, nu miezul.(Ai amintit de suferinţele gramaticii în ceasul de faţă, care sunt simptomul bătător la ochi al unei flagrante involuţii. Se vorbeşte şi se scrie tot mai prost româneşte în toate categoriile de presă, iar vinovată de această situaţie este în primul rând şcoala, care produce cu deosebire semianalfabeţi, inşi care încearcă a suplini gravele lacune de cunoştinţe elementare prin tot soiul de diplome, certificate şi atestate, adică prin hârtii fără nici o valoare. Trăim, fie că ne place sau nu, o epocă a „formelor fără fond”, similară în multe privinţe cu aceea în contra căreia se ridicase Maiorescu. Absolvenţii liceelor noastre nu mai au acele minime cunoştinţe, care să le permită o corectă orientare în timp şi spaţiu, nu mai stăpânesc noţiuni primare, nu ştiu să citească şi să înţeleagă un text, să raţioneze, să asculte o piesă muzicală, pe scurt – le lipseşte ceea ce se cheamă cultură generală, singura pe care se poate clădi o carieră profesională cât de cât consistentă. Atitudinea dispreţuitoare faţă de gramatică denotă, în fond, o gravă carenţă de gândire şi cred că ar fi timpul, dacă ne pasă de soarta viitoare a acestui popor, să procedăm la o schimbare din temelii a sistemului de educaţie. Adică să nu mai vedem în elevi nişte becisnici copleşiţi de mulţimea obiectelor de studiu, incapabili să asimileze cunoştinţe ce au pregătit pentru viaţă atâtea generaţii, să nu-i mai „menajăm” oferindu-le din ce în ce mai puţine informaţii, să nu le mai alimentăm credinţa că a cunoaşte va să zică a memora de-a valma fapte, ani, legi şi principii, să-i deprindem cu ideea că asimilarea nu înseamnă adiţiune, ci înţelegere.)
Ni se tot repetă, în speranţa că poate ne–o intra în cap, că schimbarea regimului politic a adus cu sine deplina libertate de exprimare. Şi aşa e, la prima vedere: nimic nu ne opreşte să ne exprimăm în faţa celorlalţi gândurile. Numai că, în societatea de azi, toată lumea vorbeşte, şi oamenii cu scaun la cap, şi aceia săraci cu duhul, dar nimeni nu ascultă. Exprimarea în public a ajuns a fi sinonimă cu vorbirea în deşert. Nimic din ceea ce se spune nu atinge pe nimeni, nu e luat în seamă şi nu produce efecte, în bine sau în rău. Vreau să spun că nu există dialog, ci doar o mulţime de monologuri simultane, un vacarm asurzitor şi inutil. La ce e bună, în atari circumstanţe, o astfel de libertate? Cui prodest? Ea seamănă mai mult cu o supapă de eliberare planificată a unor energii psihologice şi mentale, care – ţinute sub obroc – ar avea toate şansele să nască efecte incontrolabile.
Am da dovadă de o imensă naivitate, dacă ne-am închipui că singură organizarea noastră socială actuală a limitat întinderea libertăţii individuale. Toate organizările sociale, autoritare sau democratice, au avut grijă să-i restrângă posibilităţile de manifestare, stabilind limite (religioase, morale, ideologice) peste care era recomandabil să nu se treacă. Ultima în ordine istorică s-a numit „corectitudine politică”, un soi de revanşă a minorităţii asupra atotputernicei majorităţi democratice, prin care însăşi ideea de egalitate a oamenilor a fost aruncată în derizoriu. Am fost siliţi să ne prefacem limbajul, înlocuind cuvinte şi expresii susceptibile de discriminare prin aberaţii lexicale de tot hazul şi jalea, ni s-a impus să ne siluim gândirea, să ne facem că nu mai vedem ceea ce era bătător la ochi, să înglobăm diferenţele specifice în genul proxim, ca şi cum o astfel de ignorare premeditată a deosebirilor şi incongruenţelor ar conduce automat la eliminarea lor.. Această formă de ipocrizie comportamentală, de care spiritele lucide nu au ezitat să-şi bată joc de la primele manifestări, a dominat sfârşitul mileniului al doilea şi începutul celui de al treilea, devenind un soi de reflex condiţionat al tuturor minţilor doritoare de recunoaştere oficială. Şi lucrurile sunt încă mai grave, tocmai pentru că această distorsiune s-a manifestat pe fondul autismului de care vorbeam anterior. Nu doar că beneficiem de o libertate inutilă, nefuncţională, dar însuşi conţinutul comunicării pare să se fi pulverizat, semănând tot mai bine cu o formă goală.
M.Z.: Am băgat de seamă că, de vreo două decenii, nu vă mai preocupă prezentul literaturii, ci aţi dat întâietate cercetărilor de istorie literară şi culturală. Care e motivul?
A.D.: La ultimul târg de carte Gaudeamus, un prozator celebru, despre care am scris în tinereţe şi pentru care am o stimă neschimbată, m-a interpelat nitam-nisam, reproşându-mi că nu mai scriu despre literatura contemporană, preferând să mă afund în cercetări de istorie culturală şi literară, ba chiar făcându-mă răspunzător, prin această abandonare a datoriei de critic al actualităţii, pentru starea prezentă a ierarhiilor de valori. Am încercat să explic acum mai multă vreme de ce am renunţat la critica de întâmpinare: pur şi simplu, fiindcă am oroare să vorbesc doar ca să mă aflu în treabă. Viaţa literară, care –în opinia mea – trebuie să însemne schimb de idei, controverse, confruntări de puncte de vedere, argumente şi contraargumente, a ajuns un fel de dialog al surzilor. Scriitorii nu mai sunt demult receptivi la critică, simţindu-se în largul lor doar dacă sunt lăudaţi. Nu mai contează de către cine, cu ce pricepere şi, dacă vrei, autoritate intelectuală şi morală, hotărâtor e numărul de superlative, de preferinţă absolute, utilizate. Iar criticii, şi cei trecuţi de prima tinereţe, şi aceia din ultimele generaţii, se întrec a le face pe plac autorilor, salutând cu entuziasm formal orice înseilare cu pretenţii de literatură. Cronicarul literar aduce tot mai apăsat cu un agent de vânzări (al editurii sau al autorului), transformând spaţiul cronicii literare într-un spaţiu de publicitate. Dacă am face o statistică a judecăţilor de valoare emise asupra producţiei editoriale curente, am observa că imensa majoritate o reprezintă elogiile (mai decente ori mai deşănţate) şi ar trebui să ne împrietenim până la contopire cu gândul că românii sunt, cum zicea poetul, beletrişti prin naştere. Cât priveşte publicul cititor, copleşit de grijile vieţii de fiecare zi, acesta a priceput demult că judecăţile de valoare nu mai sunt decât judecăţi de prietenii şi de interese. Cronica literară, cea mai vie şi mai plină de consecinţe formă de critică (în pofida inevitabilelor erori de apreciere), nu mai are nici consistenţa, nici autoritatea de care era atât de mândră; e doar fidela purtătoare de cuvânt a năzuinţelor de glorie literară ce au pus stăpânire pe mintea oricărui cunoscător aproximativ al scris-cititului. Sigur că, într-un teritoriu unde adulaţia necondiţionată s-a generalizat cu neruşinare, iar observaţia, obiecţia, rezerva sau contestarea şi negaţia au toate şansele să treacă drept anomalii, a comenta scrisul contemporan cu măsurile deprinse acum mai bine de patruzeci de ani (şi la care mi-e peste puteri să renunţ) ar fi de-a dreptul ridicol, precum lupta lui Don Quijote cu morile de vânt. Am preferat, de aceea, să-mi îndrept atenţia către vremile apuse, populate, dacă ai răbdarea să le înţelegi, cu personaje măcar la fel de fascinante în vivacitatea lor, marcate de idealuri şi ambiţii, slăbiciuni şi erori prin nimic diferite de ale semenilor noştri de acum. Lumea de ieri îmi pare un fel de nesfârşită repetiţie generală pentru spectacolul lumii de azi. Doar că actorii de ieri, chiar şi aceia distribuiţi în roluri mărunte, de culoare, erau mai convingători, mai fireşti, mai plini de nobleţe, mai determinaţi şi, la urma urmelor, ceva mai şcoliţi decât urmaşii lor. Am scris despre oamenii şi faptele trecutului cultural cu încredinţarea că în cuprinsul lui se află o seamă de răspunsuri la multele întrebări şi temeri ale prezentului. Şi volumele istoriei detractorilor lui Eminescu, şi eseul despre Maiorescu, şi istoria strămoşilor plagiatului autohton vor să lămurească, pe cât mi-a stat în puteri, de ce suntem în clipa de faţă cum suntem şi nu altfel. N-am abandonat, aşadar, fenomenul cultural şi literar din imediata apropiere, ci doar l-am privit dintr-o altă perspectivă, în opinia mea mai rodnică în învăţăminte decât registratura criticii de întâmpinare.
M.Z.: Sunteţi, cum spuneau bătrânii noştri, un om cu sacii în căruţă: aveţi un doctorat în ştiinţe umaniste, luat magna cum laude pe vremea când doctoratele nu se luau între două şpriţuri, aveţi o operă recunoscută de un premiu „Mihai Eminescu” şi de unul al Academiei, sunteţi membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, ba o vreme aţi făcut parte şi din Comitetul ei director, aţi ocupat numeroase funcţii de prestigiu, printre care şi aceea de Director al Institutului Cultural Român de la Paris, sunteţi căsătorit şi aveţi două fete frumoase şi deştepte…De care dintre aceste fapte vă simţiţi cel mai mândru? Să nu-mi spuneţi că fiecare părinte îşi iubeşte toţi copiii la fel…
A.D.: În nici un caz. Sunt, în fond, un ins sentimental şi, ca orice sentimental, îmi iubesc familia şi copiii, datorită cărora simt că a meritat să exist. Bineînţeles că îmi sunt dragi şi faptele mele aşa-zicând profesionale, care reprezintă, fiecare în parte, etape ale evoluţiei (sau involuţiei?) mele intelectuale. Însă nu cred să existe vreo operă mai de preţ decât o viaţă de om.
A consemnat Mircea ZAHARIA
Alexandru Dobrescu (n. 1947), critic şi istoric literar, titular al cronicii literare la revista Convorbiri literare între 1972-1990, doctor în ştiinţe umaniste, este autorul a peste 2.000 de cronici, articole, studii şi eseuri, tipărite în publicaţii culturale din ţară şi străinătate.
A fost redactor-şef al revistei Convorbiri literare, director al Editurii Mydo Center, cercetător ştiinţific principal la Fundaţia Academică Petre Andrei, director al Muzeului Municipal din Iaşi, profesor al universităţilor Petre Andrei din Iaşi şi Bacovia din Bacău. Director al Institutului Cultural Român din Paris. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Este autorul a mai multe volume de critică şi istorie literară: Foiletoane I (Cartea Românească,1979); II (Junimea, 1981); III (Junimea, 1984), Introducere în opera lui T. Maiorescu (Minerva, 1987), Ibrăileanu – nostalgia certitudinii (Cartea Românească, 1989), Maiorescu şi maiorescienii (Albatros, 2004; Premiul Academiei Române), Detractorii lui Eminescu(vol. I, ed. Junimea, 2002 – Premiul Mihai Eminescu; vol. II, ed. Floare Albastră, 2006; vol. III, ed. Emolis, 2008) ş.a., al mai multor ediţii din scriitorii clasici şi traduceri.
Volumul „LA OGLINDĂ. Istoria plagiatelor româneşti până la 1900” este prima parte a unui proiect mai amplu pe această temă, a fost lansat, în cadrul celei de a VI-a ediţii a Târgului de Carte Libris, în toamnă, la Piatra-Neamţ, şi a constituit prilejul interviului alăturat.
M.Z.
Post navigation