*De vorbă cu scriitorul Adrian G. Romila
DV: Domnule prof. dr. Adrian G. Romila, încep prin a mărturisi că sunt foarte mândră de faptul că eşti colegul meu de cancelarie de la Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra-Neamţ şi mai cu seamă că eşti prietenul meu, că am citit şi am primit în dar tot ce-ai scris; adică sunt fudulă că suntem contemporani! Ştiu, o să-mi spui că e prea mult! Nu, nu e deloc mult să ne „pârâm” între noi că trăim frumos şi că suntem frumoşi în vremuri tulburi, în care modestia ne împiedică să fim vizibili. Ce părere ai despre oamenii care nu pot trăi autentic?
AGR: Chiar că e prea mult!
Autenticul ăsta de care spui e foarte subiectiv. E ca o haină, trebuie să se potrivească pe om. Fiecare are impresia că îşi trăieşte viaţa autentic, în… haina lui. Restul e doar părerea celorlalţi. E la fel ca chestia cu gusturile, nu se discută. Nu strică nimănui o privire din afară, dar să nu pierdem mult vremea cu ea, să ne vedem de ale noastre! Altfel, devenim falşi, pe voia celorlalţi, şi nu mai suntem noi înşine. Abia atunci nu mai suntem autentici. Totul e, deci, să ne găsim haine potrivite, haina potrivită. Trăim autentic când ne simţim bine în haina noastră.
DV: Ai mai comis-o încă o dată! Povesteşte ce-ai „păţit” la întâlnirea scriitorilor de la Iaşi: cu cine te-ai întâlnit, ce alegeri s-au petrecut, ce premiu ai căpătat, tot!
AGR: N-am comis decât ce mi-era scris! Asta ca să fac o rimă facilă.
A fost adunarea filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor, unde a trebuit să merg, ca membru, acum mai mult ca-n alte dăţi. Eu şi toţi membrii pietreni, care nu-s chiar puţini. Au fost alegerile de preşedinţi, comitete şi comiţii, locale şi naţionale. Fură prezenţi şi Nicolae Manolescu şi Dan Mircea Cipariu, aflaţi în campanie prin toate filialele din ţară, ca aspiranţi la postura de preşedinte USR, România. Fuseră, pe deasupra, tot de la Bucureşti, Gabriel Chifu şi Varujan Vosganian, acompaniatori şi funcţionari în Uniune. Dintre ieşeni, au fost mulţi scriitori, şi mai ales au venit toţi candidaţii şi cei din posturile oficiale ale filialei. După discursuri, rapoarte de activitate şi altele, am votat în două urne, pentru Iaşi şi pentru centru. La Iaşi a ieşit preşedinte din nou poetul Cassian Maria Spiridon, secondat de un comitet înnoit, am aflat-o imediat ce s-au numărat voturile. La centru, a ieşit Manolescu, după cum se ştie deja din presă (noi nu aveam cum să ştim atunci, campania centrală nu se încheiase). Apoi, au fost premiile USR Iaşi, pe categorii: proză, poezie, critică, teatru, traduceri, debut, excelenţă, opera omnia şi altele. Eu am luat premiu, la proză, pentru cartea mea apărută anul trecut, În drum spre Sud. Roman de aventură (Brumar), la egalitate cu Lucian Alexa, tot cu un roman. Spre mândria şi bucuria noastră, au mai luat premii şi alţi pietreni, la alte categorii: Adrian Alui Gheorghe, Vasile Baghiu şi Radu Florescu. Toate premiile de la Iaşi sunt publicate în ultimul număr al „României literare”, pentru cine vrea informaţii mai exacte. Felicitări reciproce, apoi, la masă, socializare, şi gata, înapoi acasă, bucuroşi şi mulţumiţi.
Ce mi-a plăcut mie cel mai tare (şi asta mă încântă de fiecare dată când merg la Iaşi) e că mi-am revăzut o mulţime de prieteni vechi, din studenţie, de pe la colocvii scriitoriceşti, de prin presa culturală, prieteni cu care mă mândresc, căci sunt respectabili universitari sau mari autori. Ne vedem rar şi astea sunt ocazii bune de a mai schimba impresii, îmbrăţişări calde, planuri şi cărţi.
DV: Lumea nemţeană ar trebui să fie onorată de prestaţia ta. Este? Spune tu sincer ce şi cum vezi!
AGR: Cred că este, ea de mine şi eu de ea. Neamţul a rupt gura Iaşiului, anul acesta, la premii. Chiar glumea cineva acolo că Iaşiul ar trebui să-şi mute filiala la Piatra. E o grupare scriitoricească foarte bună la Piatra, foarte stimulativă, trebuie reţinut asta.
DV: Eşti ceea ce numim cu drag „un om împlinit”, adică ai o familie frumoasă, o soţie deşteaptă şi două fetiţe educate, te iubesc elevii, te apreciază colegii şi ai o mulţime de prieteni. Ce mai vrei?
AGR: Nu recunosc decât chestia cu familia, soţia şi fetele mele! Restul…. tu zici! Slavă Domnului, sănătate să am, să le duc pe toate bine, câte or fi! Sau să le duc autentic, cum ziceai mai sus.
DV: Gândeşti că o să vie vremea ta? Ce te nemulţumeşte şi cum supravieţuieşti?
AGR: Păi… nu e vremea mea acum? Când altădată? Că uite, trec anii, şi trebuie să lăsăm ceva în urmă. Nu aştept altă vreme, dacă fac ceva acum, bine, dacă nu, ratez ocaziile.
Mă nemulţumesc mai multe: degradarea umană şi spirituală a lumii româneşti, faptul că deservesc profesional un sistem atât de important, dar atât de prost tratat, criza de pe piaţa editorială, scumpirea vieţii, în general… Na, câteva exemple esenţiale, pentru mine!
DV: Cum scrii? Perseverent, ca un exerciţiu zilnic, sau atins de aripa unui înger?
AGR: Nu prea cred în asta, cu îngerul. E nevoie de muncă, de acumulări, înveţi permanent, din mers. Sigur, poate că e vorba şi de talent, dar mie mi-e frică să pomenesc de el, cum că l-aş avea. Scriu de câte ori e nevoie, de câte opri am un proiect, şi îmi lucrez foarte responsabil fiecare text. Lectura e şi ea o măsură a scrisului, un exerciţiu necesar. Citesc, deci, enorm, că să mă menţin. Nu există scris de valoare în afara lecturilor susţinute.
DV: Ai hachiţe de scriitor? Se zice că ăstora le place să fie percepuţi ca fiind „altfel” de oameni, iar tu mimezi cu succes „normalitatea”. Cum se pupă astea două perspective, situate nu de puţine ori în antiteză?
AGR: Detest „hachiţele” şi poza de scriitor sau de altă natură, nu-mi place nimic din ce nu e firesc, natural. Nu am aşa ceva, cel puţin nu cred că am. Sunt un om obişnuit, care are pasiuni intense, care vrea să lase ceva în urmă şi care încearcă să-şi facă datoria cât mai bine. Inclusiv faţă de patrie, ca să folosesc un cuvânt mare. Dar ştii şi tu asta, mă cunoşti de atâta timp. Şi mai cred că toţi scriitorii sunt oameni cu pasiunea devoratoare a scrisului, iar „hachiţele” sunt doar mituri create în jurul lor de prejudecăţile celorlalţi.
DV: Despre celebra problemă a posterităţii scriiturii tale ce spui?
AGR: Nu discut acuma despre aşa ceva, e prematur (deşi… nu se ştie! Omul e „supt vremi”, vorba cronicarului!). Şi, în plus, de posteritatea mea nu mă ocup eu, căci în momentul când va fi vorba de posteritate, eu nu o să mai pot face ceva, fiind într-o „lume” mai liniştită. Se ocupă alţii, dacă vor considera că au cu ce se ocupa.
DV: Că doar n-o să încheiem abrupt şi anost, că nu ne stă în fire, deci… mata recunoşti că ai şi defecte?
AGR: O, da, o grămadă! Nu ţi-am spus că sunt un om ca toţi oamenii?
DV: Zi ce mai vrei tu!
AGR: Mulţumesc de atenţie, dragă Dida!
DV: Mulţumesc, mulţumesc şi eu mult!
A consemnat Dumitriţa VASILCA