Nichita Stănescu

31 martie 1933 – 13 decembrie 1983

Autoportret

Iubite cititorule (…), îţi dedic această culegere de versuri cu prilejul faptului că ne-am întîlnit în timpul vieţii noastre, iar nu în timpul vieţii altora.

Dacă nu este mulţumitor acest autoportret, atunci aş mai adăuga faptul că a te naşte este o sugrumare, iar a muri, un strigăt.

Faptul de a te fi născut este atît de uluitor şi de mirabil, încît este mai degrabă asemuitor întîmplării, decît legii.

Voi zice şi eu în consecinţă că întîmplarea naşte legi, iar legile nasc întîmplări.

Întîmplarea nemaipomenită de a fi cal poate fi asemuită cu nemaipomenita întîmplare de a fi arbore.

Pe om îl ispăşeşte de individualism cuvîntul, care este un organ colectiv al umanităţii, dacă nu cumva singura ei fiinţă fragmentată în nesfîrşite substantive şi verbe rostite de pieritorii globului pămîntesc.

Despre poezie am o părere foarte bună.

Dacă din punct de vedere sociologic omul este dezastruos, dacă din punct de vedere psihologic omul este explozibil ca şi dinamita, din punct de vedere al poeziei din om, omul ne apare încă de nejefuit.

Averea cea mai sigură şi cea mai importantă pe care o are umanitatea din timpul umanităţii mele este poezia fiecărui om în parte, – şi în acest sens înţelegem estetica ca pe expresia cea mai fiinţîndă a eticii.

Poetul este aidoma unei moaşe de ţară care ajută femeia pe cîmp să nască. Dar a confunda moaşa cu miracolul naşterii ar fi un cîntec al surzilor.

Poezia poetului stîrneşte poezia intimă a fiecăruia.

Un poet este cu atît mai măreţ cu cît cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înşişi (…)

Ave!

Al vostru, Nichita Stănescu.

Azi. 1982