Anul acesta, ziua de 5 iunie trebuie să aibă o rezonanţă specială în conştiinţa naţională acum, la 150 de ani de la naşterea „specialistului total”, cum îl numea George Călinescu pe Nicolae Iorga (5 iunie 1871-27 noiembrie 1940). Academician, profesor universitar, istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist şi om politic român care, conform lui George Călinescu, a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire (François-Marie Arouet)”.
„Savantul a cărui operă îmbrăţişează întreaga dezvoltare a omenirii, a cărui gândire – complexă şi fecundă – se desfăşoară în mii şi mii de titluri, pornind de la măruntul fapt al zilei, prin articolul de ziar şi ajungând până la sinteze uluitoare, de-a dreptul îndrăzneţe, în care surprinde şi disecă tot ce e uman şi universal, istoricul atât de prolific, fără pereche între cărturarii lumii, aparţine neamului românesc şi poartă numele de Nicolae Iorga”, scria istoricul literar Barbu Theodorescu.
Iorga a publicat 1.323 cărţi, 26.156 studii şi peste 25.000 articole de presă. Cifrele sunt cu atât mai impresionante cu cât, dacă s-ar face un calcul, ar reieşi că savantul n-a avut timp de odihnă mai mult de 3 ore pe zi.
Dar cel mai interesant lucru, pe care l-au sesizat cercetătorii vieţii şi operei sale complexe, este cel legat de construcţia epică a cărţilor sale de literatură cu conţinut istoric. S-au găsit ediţii apărute în acelaşi an cu structură relativ identică dar cu conţinuturi diferite.
Multă vreme nu s-a înţeles despre ce este vorba. Cărţile lui Iorga au apărut în variante diferite pentru categorii diferite de public cititor. Varianta savantă, varianta pentru aşa-zişii cunoscători şi varianta de popularizare.
Acest fel de a-şi gândi ediţiile celor mai populare cărţi a făcut ca Nicolae Iorga să poată fi asimilat de către toţi cunoscătorii limbii române. E o idee superbă pe care ar trebui să o reţină toţi cei care aspiră să scrie şi „pour les conneseurs” şi pentru marele public.
Şi, mai ales, ar trebui reţinut mesajul său istoric consemnat în „Lupta pentru limba românească” (1906): „Mai presus de interesele indivizilor, mai presus de interesele claselor, trebuie să se ridice solidaritatea naţională, sentimentul de unitate trebuie să îmbrăţişeze o societate de la un capăt la altul. Acest sentiment asigură menţinerea unui popor, acest sentiment asigură afirmarea unui popor şi-i dă biruinţa în toate împrejurările.” (Red.)