Lehamitea
Ar mai fi cum ar mai fi viaţa şi pe-aici prin România noastră dragă, dar se întâmplă prea adesea să simţim cum ne cuprinde lehamitea. Lehamitea fără capăt. Acumulăm frustrări, umilinţe, nedreptăţi aproape la tot pasul. Şi toate din cauza noastră, a oamenilor, pentru că oamenii fac atmosfera bună sau proastă, nu lipsurile. Nu ne purtăm aiurea unii cu alţii pe la slujbe din cauză că avem salarii mici, ci pentru că avem problemuţe cu „cei şapte ani de-acasă”. Nu ţipăm în trafic unii la alţii şi ne claxonăm ca idioţii din cauză că infrastructura e jalnică, ci pentru că suntem nevrotici şi isterici. Şi tot aşa.
Spectacolul lumii noastre sucite ne provoacă sentimente contradictorii. Ne dorim, pe de o parte, să nu ne lăsăm, să luptăm, să răzbim, iar pe de altă parte ne vine să dăm înapoi, să ne resemnăm, să-i lăsăm pe toţi în plata Domnului, să fim privitori „ca la teatru”, vorba poetului. Cum există o limită a rezistenţei pentru fiecare, ajungem, totuşi, să reacţionăm, să vorbim, să nu tăcem, să spunem, să nu trecem cu vederea, să nu acceptăm (situaţie rară, de altfel), iar de aici gata tensiunile şi conflictul.
Intuiesc, ştiu, cred că toţi cei care au decis să-şi ia lumea în cap, să plece pe unde au văzut cu ochii şi să lase în urmă totul nu au făcut-o în principal din cauza lipsurilor, ci pentru că nu au mai suportat climatul, atmosfera, nedreptăţile, umilinţele şi mai ales lipsa speranţei, a perspectivelor de îmbunătăţire a lucrurilor. Nu au mai suportat să se simtă străini într-o ţară cotropită şi condusă de indivizi pentru care buzunarul propriu e singura grijă. Şi nu au mai suportat să trăiască durerea de a nu putea schimba lucrurile.
Pentru că e ţara în care oamenii care se implică, prin proiecte adevărate, pentru a mişca un pic mai în faţă căruţa noastră mioritică sunt marginalizaţi, puşi la colţ, la index, pedepsiţi, în timp ce bârfitorii şi băgătorii de seamă sunt ascultaţi, promovaţi şi premiaţi. E ţara în care faptele bune se pedepsesc, iar ura, invidia, ranchiuna şi veninul sunt legi nescrise ale vieţuirii sociale. E ţara în care ştiinţa de carte a devenit batjocura impostorilor şi analfabeţilor. E ţara în care profesor bun nu e acela care împărtăşeşte valori adevărate şi învăţătură adusă la zi prin muncă asiduă, ci acela care ştie să papagalicească limbajul la modă şi să învârtă hârtiile şi „activităţile”. E ţara din care medicii pleacă scârbiţi de umilinţele de care au parte cu asupra de măsură. E ţara în care orice recurs la morală devine de tot râsul şi se întoarce împotriva celui care se încumetă, idealist, să apere o astfel de perspectivă. E ţara în care avem ocazia să ne simţim mai rău decât dacă am fi în refugiu.
Prof. psih. Vasile BAGHIU