Nina CORCINSCHI
S-a născut la 20 septembrie 1979 în Dişcova, Orhei. Absolventă a Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău. Este doctor în filologie, conferenţiar universitar, director adjunct al Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Redactor-şef adjunct la revista Metaliteratură. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele Poezie şi publicistică. Interferenţa limbajelor, Chişinău, 2008; Arcul voltaic. Textul ca realitate (i)mediată, Chişinău, 2013, ed. a II-a, Bucureşti, 2016; Publicistica literară din Republica Moldova (în colaborare cu Aliona Grati şi Olesea Gârlea), Chişinău, Institutul de Filologie, 2015; Cărţile care mă iubesc, Iaşi, 2016. Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2008, 2013), Premiul Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova pentru critică literară (2010, 2012), Premiul Salonului Internaţional de Carte de la Chişinău (2015).
La 27 august 1991 s-a produs relansarea românismului în Basarabia, fenomen care a însemnat procesul recuperării memoriei, a conştiinţei naţionale. Un vulcan al trăirilor organice a irupt prin forţa desperării „fiind deopotrivă supliciul frustrării îndelungate, alarma unei iminente nonfiinţări, voinţa de suplinire a imenselor goluri de spiritualitate şi a slăbiciunilor de caracter”[1].
Dorinţa de democratizare a societăţii moldoveneşti a costat imense sacrificii economice, fapt inevitabil într-un stat posttotalitar, dar sunt incontestabile schimbările în bine atestate în domeniul vieţii culturale. Încă de la primii paşi spre democratizare s-a conturat în societatea moldovenească schimbul de opinie, libertatea de expresie, dezbaterea socială a problemelor, antrenarea omului simplu în circuitul social de idei. Cu alte cuvinte, conştiinţa socială a cunoscut amplitudini nebănuite anterior. Un merit major revine aici mijloacelor de informare în masă, care, favorizate de noile libertăţi ale timpului, s-au plasat în ipostaza de ghizi în labirintul încurcat al politicii postsovietice, evoluând în „pivoţi ai democraţiei”[2].
Informarea corectă a cetăţeanului, orientarea adecvată a acestuia devin condiţii sine qua non ale democratizării publicului prin mijloacele presei. V. Moraru vorbeşte de constituirea de către mass media, în spaţiul postcomunist, a „unui nou spaţiu public”, care rezidă în „expansiunea participării efective a cetăţenilor la dezbateri şi la luarea deciziilor”[3].
Presa din perioada tranziţiei, în componenţa ei eterogenă, îi include în primul rând pe scriitori. Aceştia s-au dovedit foarte receptivi în a informa cititorii cu problemele emergente, care vizau revenirea la grafia latină, clarificarea identităţii naţionale a moldovenilor, lichidarea spaţiilor albe ale istoriei create artificial de regimul totalitar, aspecte social-economice şi politice etc. S-ar putea spune că prin atitudinea lor, intelectualii, oamenii scrisului au pregătit terenul pentru viitoarele reforme sociale. Scrierile lor au sensibilizat profund opinia publică, determinând cetăţenii să aibă o poziţie activă în societate.
Un scriitor care a contribuit prin creaţia sa, dar şi prin exemplul vieţii sale la eliberarea basarabenilor de mentalitatea învechită este D. Matcovschi. Poet şi dramaturg, el a abordat în creaţia lirică şi dramatică numeroase probleme de conştiinţă, arma sa fiind întotdeauna adevărul. A avut curajul şi puterea de analiză „pe verticală, în esenţă, a faptelor vieţii şi de interpretare nemiloasă, necruţătoare a acestora”, remarcă I. Ciocanu, adăugând despre articolele Povara istoriei şi Hoţ în rezervaţie că sunt „nişte veritabile pietre de hotar în publicistica anilor 1987-1988”[4]. Grave probleme de ecologie a abordat I. Druţă în Pământul, apa şi virgulele; de spiritualiate şi cultură în cine a stins lumina în moldova?, Neamul la răscruce etc. Alte articole de răsunet în acel timp au fost Tragicul aerostat de S. Saкa, O luptă şi o suferinţă de Gr. Vieru, Nimeni de L. Lari, Cine tulbură apele? de I. Vatamanu, Adevărul ca aer al renaşterii de I. Mânăscurtă. Prin scrieri publicistice, încearcă să sensibilizeze cititorul cu situaţii social-economice grave şi Gh. Malarciuc, cu probleme de cultură – I. Vatamanu, V. Beşleagă, Mihail Gh. Cibotaru, N. Dabija, I. Ciocanu, M. Cimpoi, V. Romanciuc ş. a. În articolele lor, scriitorii ridică un şir de probleme majore în presa timpului, cum ar fi stoparea distrugerii monumentelor de istorie şi cultură, necesitatea restaurării bisericilor, deschiderea unor muzee ale localităţilor etc.
Poziţia activă, total angajată a intelectualilor în opera de întremare a verticalităţii neamului se desprinde nu doar din creaţiile lor, ci şi din scrisorile semnate de grupuri de intelectuali în sprijinul ideilor noi, din luările de cuvânt la mitingurile de solidaritate, care au culminat cu Marea Adunare Naţională. Aceste acţiuni au fost „un semnal al descătuşării şi un reviriment spre o dezbatere democratică şi o participare activă a cetăţenilor în viaţa publică”[5].
În ceea ce priveşte ziarele şi revistele timpului, alături de Învăţământul Public, unica publicaţie care a difuzat scrisoarea celor 67 de intelectuali în sprijinul alfabetului latin, un loc aparte, determinant, îi revine săptămânalului Literatura şi Arta. Redactor-şef esteN. Dabija, care se implică direct în Mişcarea de eliberare naţională din Moldova, publicând mii de scrisori ale cetăţenilor. Aceştia, printre alte deziderate, cer în mod imperativ oficializarea alfabetului latin, de înstrăinarea căruia se făcea vinovată puterea sovietică. Literatura şi Arta devin un fel de portdrapel al mişcării de eliberare naţională, asumându-şi responsabilitatea de a explica oamenilor beneficiile democraţiei. Articolele lui N. Dabija servesc drept manifest de luptă în bătălia dintre vechi şi nou, dintre mentalitatea perimată şi ideile noi, dar încă necunoscute ale democraţiei. Spiritul lor combativ este o încurajare directă a maselor. În această perioadă, „ziarul lui Dabija”, numit astfel de cititori tocmai pentru publicistica remarcabilă a scriitorului, reuşeşte să eclipseze alte publicaţii, iar tirajul lui atinge cifre inimaginabile până atunci. Despre această publicaţie distinsul publicist Iulius Popa afirmă că „a fost primul săptămânal în tot spaţiul românesc postbelic, care a inserat în paginile sale articole «necenzurate» şi care era aşteptat joia ca pâinea cea caldă. Au început s-o citească şi o parte a basarabenilor care în viaţa lor n-au ţinut un ziar în mână”[6]. Ulterior, mesajul este preluat şi de ziarele Ţara, Glasul Naţiunii ş.a.
La o răscruce a istoriei, scriitorul basarabean şi-a însuşit curajul de a spune lucrurilor pe nume. „S-ar putea întâmpla, susţine Eugen Lungu, ca retorica publicistică a momentului să ne pară azi fie prea clamoroasă, fie depăşită, fie naivă sau chiar falsă. Să nu uităm însă că echipa propagandistică a Comitetului Central era încă o formaţie de luptă şi acoperea orice literă a democraţiei cu sute de contraargumente”[7]. Despre riscurile existente în acea perioadă nesigură, Dabija scrie: „Ne dădeam seama că, dacă partidul comunist ar fi rămas la putere sau dacă puciul din 1991 ar fi reuşit, cu noi se putea întâmpla orice” („…Şi…” // Literatura şi arta, 2005, 29 septembrie).
Problemele sociopolitice şi culturale sunt subiecte pentru care publicistul Nicolae Dabija manifestă un interes major şi pe care le tratează cu mare curaj cetăţenesc, opunând rezistenţă minciunii şi înstrăinării de istorie şi neam.
Tema cea mai dureroasă în publicistica lui Nicolae Dabija este înstrăinarea de ţară, dezbinarea neamului românesc şi dorinţa de comuniune şi reunire a hotarelor celor două state româneşti. Cum am ajuns separaţi, smulşi de la matca istorică? Publicistul le explică conaţionalilor ce fapte istorice au stat la baza comiterii acestei nedreptăţi. În cartea Libertatea are chipul lui Dumnezeu, articolul Ţărişoricuţa (p. 185-189) autorul demonstrează cum a fost forfecat teritoriul românesc: „…La 28 iunie 1940 Iosif Visarionovici Stalin, blagoslovit în intenţiile sale de Adolf Goebbelsovici Hitler, a rupt din Ţară nişte teritorii din care a făcut mai întâi o «republicuţă sovietică», apoi urmaşii lui – una «independentă», dar foarte dependentă de fostul imperiu, pe care şefuleţilor noştri de tot soiul şi rangul le-a plăcut de atunci încoace să o tot dezmierde: Ţărişoara noastră… Moldovioara noastră… Republicuşoara noastră… (…) Iar după ce vom da şi Transnistriei «ce i se cuvine», avem toate şansele să devenim şi din «ţărişorică» – o veritabilă «ţărişoricuţă»…”.
Publicat peste o săptămână, poemul Ţara mea de dincolo de Prut se axează pe acelaşi reper al înstrăinării pământurilor româneşti de la matcă. În versuri pulsează sentimente copleşitoare: dragostea pentru Ţară, regretele şi dorul despărţirii de fraţi, speranţa unei comuniuni cu ei măcar dincolo de mormânt. Vocea eului liric e, ca şi în eseuri, gravă, emoţionantă şi tristă. Poezia face uz de accesoriile retoricii, extrase din textul publicistic: „Mi se-ngăduie şi-acum, ca mai-nainte,/ Să bocesc cu câteva cuvinte./ Trec pe stradă, necăjit, şi-mi zic:/ Of, mai bine mut – decât peltic!”. Autorul exprimă tranşant, în manieră narativă, adevăruri curente, dar şi general-umane. Discursivitatea are la el o finalitate pragmatică, de movere, iar, pentru atingerea efectului poetic scontat, poetul recurge la viziune: „Ţara mea de dincolo de Prut,/ Mi s-a dat poruncă să te uit,/ Să te şterg din minte c-un burete,/ Patria mea pusă la perete”. Astfel, poezia socială a lui N. Dabija, discursivă în datele ei fundamentale, are şi resorturi poetice de funcţionare. Grevă, de exemplu, exprimă revolta scriitorului pentru nedreptăţile sociale: „Nenăscuţii şi morţii acuză/ de se cutremură cerul,/ şi doar analfabeţii/ refuză,/ refuză,/ refuză/ Adevărul”. Simetriile, repetiţiile, efectele teatrale fac parte din regimul declamativ şi sunt mecanisme de persuasiune. Repetiţiile vădesc o amplificare a registrului afectiv. Poemul e un corolar al articolului De-un secol la răspântii…, în care autorul face un calcul al calamităţilor sociale datorate vechii guvernări. Sesizăm o abundenţă de elemente eseistice şi de naraţiune sprijinite de procedee retorice cu funcţie de acutizare a mesajului: „O, stăpâni cu fire de lachei,/ Şi istoria-or să ne-o scrie ei;/ peste lutul meu, de-o fi să mor,/ vor sădi ei pomii lor./ Dar ne-ntreabă morţii ce duc ţara-n spate:/ Să nu ne mai pese au de libertate?!/ Şi cei puşi pe ruguri, şi cei răstigniţi:/ să ne placă oare să tot fim minţiţi?!/ Te îndură, Doamne, şi de-acest popor:/ măcar pruncii noştri sau copiii lor,/ fă să nu mai fie lumii de ocară,/ nici străini în propria lor Ţară!” (Dezrădăcinat).
Interogaţiile retorice, invocaţia, adresarea sunt procedee performative (J.L. Austin), adică au intenţia de a mobiliza cititorul. Acesta urmează, prin conversia interogaţiei retorice, să-şi însuşească construcţia afirmativă: ne pasă de libertate şi nu ne place să fim minţiţi. Astfel de poezii au o ţintă practică expresă, urmărind „asumarea conştientă a misiunii pe care ei (este vorba de Leonida Lari şi Nicolae Dabija – N.C.) o atribuie cuvântului inspirat ca mesaj cu semnificaţie mesianică”[8]. O simbioză reuşită dintre mesajul publicistic şi viziunea poetică o constituie distihul „Doru-mi-i de dumneavoastră:/ Ca unui zid de o fereastră”. Sunt versuri emblematice pentru creaţia lui N. Dabija şi pot fi considerate drept un prolog al întregii sale creaţii.
Adeseori proba argumentaţiei se testează în zona concretului nud, nefardat. Realităţile apar nebune, absurde, ionesciene, profilând în publicistica lui Dabija o reprezentaţie ad absurdum. Ludicul devine mască a sarcasmului. Anomalia unei situaţii este exprimată printr-o alegorie paradoxală care să demonstreze absurdul tentativei noastre de-a funcţiona ca stat separat de Patria-mamă: „…Când eram copii, copii uşernici ca toţi copiii, prindeam prin pădurea din jurul satului nostru câte-o şopârlă şi-i rupeam coada: şopârla dispărea în tufişuri, iar noi ne distram urmărind cum se zbătea coada ruptă, crezând cu mintea noastră proastă că şopârlei îi va creşte altă coadă, iar cozii îi va creşte altă şopârlă.
Republica Moldova seamănă cu o coadă de şopârlă, ruptă de la trupul vertebratei, căreia – conducătorii noştri copii – cred, speră, visează, aşteaptă, îşi închipuie că-i vor creşte cu timpul: cap, ochi, gură, inimă, plămân, stomac, labe, trup, coadă (pe care ar rupe-o altcineva, şi din care ar creşte iar: cap, ochi, gură, coadă… ş.a.m.d.).
Mai citesc în manualul de zoologie pentru clasa a VI-a: şopârla poate trăi fără coadă, scrie acolo, chiar dacă rana acesteia se tămăduieşte greu, pe când noi, cei dintre Prut şi până dincolo de Nistru – unde şfichiul cozii este şi el convins că-i va creşte altă şopârlă – credem, invers, că Majestatea Sa, Coada, poate trăi fără restul şopârlei. Şi plătim scump pentru asta. Mai ales celora care au rupt coada de la trupul şopârlei şi o împodobesc cu fundiţele «independenţei» şi care o laudă că, iată, în sfârşit, codiţa este liberă, suverană şi independentă – de şopârla care o exploata târând-o numai în urmă, considerând-o «provincie» a ei, de unde, uitaţi-vă, poate şi ea, «coada», avea capul ei (de fapt capul cozii) şi coada (de fapt coada cozii), adică provincia proprie…” (Icoană spartă, Basarabia, p. 113).
Deşi sarcastic, acuzator, autorul încearcă să insufle concetăţenilor încrederea în forţele proprii şi convingerea că vom izbândi să ne atingem scopurile istorice, utilizând, pentru efectul de persuasiune, strategii retorice canonice. Vocea trece de la ritmul spiralat de „povestire bătrânească” la cel sincopat, de la discursul echilibrat, doct, la pledoaria avocăţească, tumultuoasă. Acordurile se diversifică – de la persiflare ironică la invectivă, la plâns în surdină. Enumerarea caznelor la care a fost supus poporul său, de exemplu, capătă un fior dramatic, care trece uşor în lamentaţie: „Te-au dus în Siberii, te-au răstignit ca pe Crist, te-au aruncat în copci tăiate în gheaţă, în gropi de var, te-au trecut prin faţa plutoanelor de execuţie, te-au însemnat cu cnutul şi sabia, te-au umilit în biserici şi pe morminte, te-au prohodit de vie, trecând în pripă capacul sicriului peste tine, te-au îngenuncheat, te-au înjurat, te-au scuipat, te-au ucis! Dar tu ai înviat de fiecare dată! Dar tu nu ai murit. Basarabie!” (Ibid., p. 9).
Visul publicistului de unire cu Ţara-mamă România este şi azi o permanenţă, întreaga publicistică a lui N. Dabija exprimând, de fapt, un deziderat colectiv, o pledoarie neobosită a românilor basarabeni pentru împlinirea acestui deziderat istoric.
Nina CORCINSCHI
[1] Ţurcanu Andrei, Sabatul sau noaptea vrăjitoarelor politicii moldoveneşti. – Bucureşti: Editura Cartier, 2000, p. 14.
[2] Bertrand Claude-Jean (coordonator), O introducere în presa scrisă şi vorbită, trad. coordonată de Mirela Lazăr, ed. a II-a, revăzută. – Iaşi: Editura Polirom, 2002, p. 37.
[3] Moraru Victor, Mass media vs politica. – Chişinău: Editura U.S.M., 2001, p. 100.
[4] Ciocanu Ion, Particularităţile publicisticii matcovschiene // Basarabia, nr. 7-12, 1999, p.44.
[5] Moraru Victor, Mass media vs politica. – Chişinău: Editura U.S.M., 2001, p. 106.
[6] Popa Iulius, Presa posttotalitară şi impactul ei asupra conştiinţei lectorului // Anatomia societăţii posttotalitare. – Chişinău: “Tehnica-Info”, 2002, p. 150.
[7] Lungu Eugen, Spaţii şi oglinzi / O istorie critică a literaturii din Basarabia. – Chişinău: Editura Ştiinţa, 2004, p. 150.
[8] O istorie critică a literaturii din Basarabia. Coordonatorii colecţiei: M.V. Ciobanu, N. Leahu, E. Lungu, M. Papuc, Chişinău, Editurile Ştiinţa şi Arc, 2004, p. 34.