Eugenia BOJOGA
Profesoară de lingvistică la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Publicistă, traducătoare, membră a Société Internationale de Linguistique Romane. A colaborat la proiecte naţionale şi internaţionale, printre care „Eugenio Coseriu – Erfassung und Publikation unveröffentlichter Manuskripte” (Universitatea „Karl Eberhard” din Tübingen). Autoare a numeroase studii şi articole, publicate în ţară şi în străinătate. A editat, în colaborare, „První mezinarodní symposium české rumunistiky. Primul Simpozion internaţional de studii româneşti din Cehia” (2006), „Eugenio Coseriu: Perspectives contemporaines”, vol. I-II (2013) şi volumul „Limba română – «între paranteze»? Despre statutul actual al limbii române în Republica Moldova” (2013).
Astăzi ştim că tratatul semnat de turci şi ruşi în data de 16 mai 1812 s-a repercutat profund asupra destinului acestui colţ de ţară, având consecinţe nu doar de ordin politic, social şi economic, ci mai ales de ordin cultural şi identitar. Ceea ce nu ştim însă este modul în care au comunicat şi s-au raportat unii la alţii basarabenii şi „fraţii” lor de peste Prut în toată această perioadă de înstrăinare şi cum s-au perceput ei reciproc după reîntregirea din decembrie 1918.
Or, dacă cineva îşi propune să se dedice acestei teme, ar trebui să pornească din capul locului de la un volum aproape uitat: Drumuri basarabene de Mihail Sadoveanu. Adunând la un loc însemnările din călătoria pe care autorul a făcut-o imediat după Unire în Moldova dintre Prut şi Nistru, volumul surprinde pulsul societăţii basarabene de atunci şi repercusiunile grave ale ocupaţiei ţariste. Apărut mai întâi la Chişinău, în 1921, cu titlul Orhei şi Soroca. Note de drum, volumul s-a publicat ulterior şi la Bucureşti, cu unele mici modificări, la Editura H. Steinberg & Fiul. (M. Sadoveanu, Drumuri basarabene, Bucureşti, 1922; citatele sunt reproduse după această ediţie)
Fiind dat uitării în perioada regimului comunist şi probabil interzis, Drumuri basarabene a fost retipărit abia în 1992. (M. Sadoveanu, Drumuri basarabene, ediţie îngrijită de I. Oprişan, Bucureşti, Saeculum, Chişinău, Ştiinţa, 1992)
În ansamblu, cele 23 de capitole întinse pe 147 de pagini configurează imaginea Basarabiei la 1919, atunci când Sadoveanu a călătorit, însoţit de prietenul său Grigore Cazacliu, mazil basarabean, mai întâi la Ungheni şi Bălţi, apoi la Soroca şi Cobâlnea, Slobozia şi Cotiujenii Mari, Teleneşti şi Căpreşti, ajungând în final la mănăstirile Hârbovăţ, Hârjauca, Răciula şi Frumoasa.
Înstrăinata şi pierduta Basarabie
Volumul se deschide cu capitolul Vechea şi frumoasa Moldovă – un imn în care scriitorul cântă vechea măreţie a ţării sale, exprimându-şi astfel bucuria de a vedea Moldova reîntregită. Mărturisind că Descrierea Moldovei lui D. Cantemir, cartea sa de referinţă, este ca o „grădină părintească, veche şi părăsită”, în care umblă înfiorat, căci în fiecare ungher sufletul său tresare, Sadoveanu slăveşte trecutul glorios al Ţării Moldovei, întrevăzându-i cu entuziasm şi un viitor la fel de luminos: „Sufletul meu, din trecut se înalţă în viitor, vede poporul cel cinstit slobozit din cătuşe, ridicându-se în depline drepturi, cu fruntea iarăşi în lumină, ca strămoşii cei tari.” (p. 8)
După această stare de spirit euforică, plină de bucuria regăsirii, Sadoveanu urmează să se confrunte însă, rând pe rând, cu realităţile basarabene. El surprinde, întâi de toate, rusificarea locuitorilor, mai ales a claselor sus-puse, şi lipsa conştiinţei de neam a acestora. Astfel, în târgul Sorocii cunoaşte o familie de oameni înstăriţi, care „grăiesc nestricat limba bătrânilor, deşi pe dânsul cunoscuţii îl numesc Vasile Gheorghevici şi ei îi zic Ecaterina Andreievna” (p. 31). Cu toate că sunt „o păreche blajină de moldoveni”, unica lor fiică, domnişoara Liuba, nu ştie româneşte. Când călătorul îşi manifestă nedumerirea, Ecaterina Andreievna, mama fetei, îi explică: „noi am dat-o la şcoala rusească, cum se cuvenea, că alta nu era. Şi ca să-i fie uşor, vorbeam ş-acasă cu dânsa ruseşte” (p. 35). Comentariile scriitorului sunt laconice, dar extrem de sugestive, întrucât surprind o stare de lucruri generalizată în timpul ţarismului: „Era ambiţia micilor burjui de a înnobila pe această cale o odraslă, de a face din odorul lor o barâşnia desăvârşită (…) Ş-am înţeles pe ce se sprijineau blajinii ruşi ca să întemeieze într-un târg ca Soroca trei licee de fete. Am înţeles de ce aud pretutindeni, pe uliţi, tineretul vorbind această dulce limbă. Stăpânirea întreprinsese cu viclenie rusificarea mamelor.” (p. 36)
La Cotiujenii Mari, trecând pe lângă curtea boierului Bonciu, tovarăşul său de drum îi spune că urmaşii acestuia „vorbeau muscăleşte şi răsfrângeau dispreţuitor buzele când prostul grai al localnicilor le lovea urechile”. Din cei doi nepoţi ai lui Bonciu, „unul a devenit ispravnic undeva în Cavcaz, altul – judecător de pace în ţinut”, despre care localnicii afirmă: „A venit judecător între noi. El plângerile noastre în limba părinţilor noştri nu le-nţelegea. Ţinea norodul la uşă cu căciula în mână. Vorbea cu asprime în limba celor de la Moscova. Căta posomorât şi cu dispreţ la noi, pământenii, şi lovea în noi, fără cruţare.” (p. 66) Mazilul mai precizează că, pe vremea ruşilor, „cei bogaţi să sileau să liorbăiască ca stăpânii lor şi-şi cârneau ruseşte nasul când auzeau grai moldovenesc” (p. 63).
Cu toate acestea, adaugă el, pe ici-colo, se mai găsea în Basarabia câte un moldovean bun, între cei mari ai lumii, la care „găseai pe masă o carte în limba noastră”, iar „la zile mari puneau şase cai la droşcă şi se duceau la o mănăstire ca s-asculte cântările cele vechi de la strana moldovenească. Am avut şi boieri de aceştia, puţini ce-i drept, dar cu atâta ne-au fost mai dragi” (p. 63).
Exemplul concludent în acest sens este chiar mazilul însuşi, care, fiind elev la liceul tehnic din Soroca, spre sf. sec. al XIX-lea, a participat la reprezentaţia unui teatru de operetă de la Iaşi. Unul dintre actori, Bobescu, le-a vorbit tinerilor în grădina publică despre Moldova de dincolo de Prut şi despre 1812, despre eroica istorie a strămoşilor şi despre nefericirea neamului rupt în patru zări. Neavând acces la istoria naţională şi la cărţi în limba română, pentru mazâl şi prietenii săi, „acest rătăcitor actor de provincie a fost cel mai ascultat profesor de istorie, într-o după-amiază de vară, în umbra înstelată de lumină, pe când şepcile ruseşti ale cinovnicilor foiau în toate părţile pe alei” (p. 16).
De altfel, despre importanţa pătrunderii cărţilor româneşti în Basarabia (care erau interzise de regimul ţarist) Sadoveanu aflase şi de la Simeon Murafa, care îi mărturisise că „soldaţi de-ai lui făceau foarte des drumuri înapoi, încărcaţi cu cărţi de la Iaşi”, deoarece „cartea cu slovă românească, orice carte care vorbeşte inimilor de la noi, este o sămânţă ce va rodi însutit ca şi sămânţa cea bună a Evangheliei” (p. 76).
Limba– sfântă moştenire
Fin observator, Sadoveanu remarcă de fiecare dată cum se vorbeşte în locurile pe care le vizitează. Acest aspect constituie aproape un laitmotiv, o obsesie a călătorului: orice interlocutor care îi iese în cale este prezentat din perspectiva modului în care se exprimă. Personajele pe care le cunoaşte şi le prezintă cititorului savuros au, întâi de toate, o identitate lingvistică. Astfel, vizitând într-o zi de duminică mănăstirea Cuşalăuca („un cuib de călugăriţe sărace, între dealuri unduioase, la marginea unei dumbrăvi de stejar”), Sadoveanu constată că slujba, cântările şi predica „urmează aşa, ca şi când niciodată n-a apăsat asupra acestor locuri domnia unei limbi străine”. Cu toate acestea, surprinde imediat realitatea: „la ieşire, stând de vorbă cu câţiva gospodari, simt în limba lor petele negre pe care nu putea să nu le lase o stăpânire de o sută şi mai bine de ani” (p. 10).
Or, aceste pete negre le sesizează aproape la toţi interlocutorii săi. Edificatoare în acest sens este prezentarea micii societăţi burgheze, descrisă în capitolul Boieri vechi: „Se vorbeşte cu însufleţire şi mult ruseşte. (…) Nu putem însă vorbi moldoveneşte decât cu doi bărbaţi: stăpânul casei, care se trage din vechi neam de băştinaşi şi cu-n unchi, care are nume polonez. Cel dintâi rosteşte lat şi dialectal graiul ţăranilor. Unchiul cu nume polonez însă mă surprinde prin întorsăturile literare pe care le aruncă în conversaţie” (p. 26). Curios şi atent, Sadoveanu caracterizează aceste „personaje” astfel: „Numai cel mai în vârstă – unchiul – vorbeşte corect limba părinţilor noştri. Stăpânul casei îl urmează, cu pilde şi prognosticuri sigure, pe care le colorează cu vorbe ruseşti şi expresii şovăielnice. Limba părinţilor lui morţi e pentru el acum tulbure. Căsătorit cu o străină şi intrat în neamuri străine, a pierdut încet-încet această sfântă moştenire. Cuvintele vechi din aurita tinereţe se trezesc mirate şi triste parcă pe buzele lui. Copiii lui, din jurul mesei cu ceai, friptură şi plăcinte, ascultă vocabulele noastre moldoveneşti ca pe ceva ciudat şi străin, de dincolo de ocean.” (p. 27)
Până şi răufăcătorii din capitolul Hoţii, care ziceau că sunt români veniţi de la Iaşi, au fost recunoscuţi imediat de stăpânul casei după felul cum vorbeau: „Ei se dădeau drept soldaţi români, zise bătrânul. Dar limba-i da de gol. Trebuiau negrieşit să pliece… Am înţeles că trebuie să fie nişte ruşi din Poiana, nişte scăpaţi din ostrov.” (p. 58)
Utilizând sintagme de genul grai amestecat, limbă gângavă, Sadoveanu surprinde pregnant nivelul la care se vorbea limba română în localităţile din Basarabia. Autorul Drumurilor basarabene reproduce întocmai basarabenismele, transcriindu-le în cursiv, în maniera unui dialectolog harnic şi sârguincios. El le surprinde din zbor sensul şi conotaţiile: de la cinovnic şi ocină, la Domostroi, stacan, vodcă, svoboda, zacuscă (pentru aperitiv, mâncare frugală), samovar (pronunţat samavar), troică, burjui, barâşnia, bolşevic, Nestru (în loc de Nistru), guleai (pentru petrecere, chef), restoran, zemstvă, batiuşcă, polcovnic, respublică, moscal ş. a., cuvinte cu care era împestriţată exprimarea celor de la faţa locului.
De fapt, degradarea limbii române în perioada 1812-1918 a fost semnalată în mai multe studii din ultimii ani. Lingviştii au demonstrat că interferenţa dintre română şi rusă, pe de o parte, şi scoaterea din uz a limbii române, pe de altă parte, au afectat grav limba vorbită în această zonă. Nu întâmplător, la începutul sec. al XX-lea, adică în perioada călătoriei lui Sadoveanu prin aceste locuri, se constată o deosebire frapantă între româna vorbită în stânga Prutului şi cea din dreapta Prutului. Limba română în Basarabia anilor 1812-1918, dat fiind că a fost privată de condiţiile favorabile de funcţionare şi dezvoltare pe care le-a avut limba română din dreapta Prutului, nu numai că a stagnat, strâmtorată fiind de limba rusă, care a funcţionat ca limbă oficială, ci a şi degradat substanţial în urma interferenţei lingvistice de lungă durată.
* * *
Cât priveşte Revoluţia din 1917 şi modul în care s-a desfăşurat ea în Basarabia, sugestive sunt cele întâmplate la mănăstirea Hârjauca. Prin gura călugărului povestitor, Sadoveanu relatează savuros acest episod: „Auzim noi în puterea nopţii răcnete şi focuri de puşcă. Porţile erau încuiate. Băteau cu paturile puştilor în poartă şi răcneau să deschidem.
– Cine-i acolo?
– Noi, revoluţia! Deschideţi! Să ne daţi cheile de la pivniţă să facem întâi rânduială. Au băut călugării destul vin. Să mai beie şi săracii.
– Oameni buni, să vă dăm un poloboc, să-l beţi pentru pomenirea sfintei mănăstiri, dar nu faceţi batjocură, căci supăraţi pe Dumnezeu.
– Nu se poate! Noi vrem să ne facem călugări la casele noastre… Noi vrem să ne luăm dreptul nostru! Noi vrem să facem dreptate. Şi mai întâi, vrem cheile de la pivniţă”.
Aşa a început. Au băut ei vin noaptea, au băut ziua. După ce-au dormit, au băut iar. S-au mai sfădit şi s-au împins, pe urmă a venit unul cu cuşma pe o sprânceană, a intrat aşa cu cuşma-n cap şi cu mâinile în buzunar în sfânta biserică şi ne-a hotărât pe ruseşte să ne ducem de-aici, că au pus ei stăpânire pe tot…” (p. 132-133).
Bun cunoscător al realităţilor din stânga Prutului (fusese şi înainte de Unire la Chişinău şi ţinea legătura cu unele personalităţi basarabene) şi sensibil la problemele cu care se confrunta provincia la acea vreme, Sadoveanu ne-a lăsat pagini de un real interes, din care putem afla „pulsul” societăţii basarabene de atunci, mentalitatea locuitorilor şi percepţia lor de sine, toate acestea presărate savuros cu elemente de schiţă fiziologică şi cu descrieri iscusite ale naturii.
Eugenia BOJOGA