(Continuare din numărul 221)
Prima conflagraţie mondială şi schimbările teritoriale produse au condus la reformularea principiului libertăţii pe teritoriul european. În scopul consolidării spirituale şi naţionale, popoarele care au scăpat de jugul imperiilor şi şi-au recăpătat statalitatea, au restrâns limitele acestui principiu. În fapt, principiul libertăţii a rămas intact numai în domeniul artelor şi ştiinţei. Conform Constituţiei României din 26 martie 1923, învăţământul a fost declarat liber în condiţiile stabilite prin legile speciale. Spre deosebire de Constituţia din 1866 principiul libertăţii se păstrează, dar se completează cu unele dispoziţii limitative, de legi ce se vor adopta ulterior. Învăţământul primar a fost declarat obligator. În şcolile primare ale statului se prevedea gratuitatea studiilor. Iar statul, judeţele şi comunele au fost declarate ca responsabile să acorde ajutoare, înlesniri elevilor lipsiţi de mijloace în toate gradele învăţământului „în măsura şi modalităţile prevăzute de lege”.
Pe parcursul anilor 1919-1924, numărul de şcoli primare creşte de la 1.557 la 1.606 (o creştere de 3%); numărul de copii înscrişi în şcolile primare se ridică de la 118.220 la 176.856 (o creştere de aproximativ 49%); numărul de învăţători de la: 2.776 – la 3.549 (o creştere de 28%). În rezultat, în perioada anilor 1918-1923 a fost pus „fundamentul învăţământului românesc în Basarabia”.
Naţionalizarea instituţiilor de învăţământ secundar s-a desfăşurat puţin mai lent, în cadrul legal al epocii. În anul 1918, în cadrul procesului de naţionalizare, instituţiile de învăţământ secundar care anterior erau în exclusivitate cu predare în limba rusă, au fost împărţite între naţionalităţile conlocuitoare din Basarabia, cu scopul „să aşeze învăţământul public în astfel de condiţii, aşa ca necesităţile culturale ale fiecărei naţionalităţi să fie satisfăcute cât mai echitabil din punctul de vedere al autonomiei naţionale… Până acum s-a ignorat cu desăvârşire principiul naţional, cerinţele pedagogice şi dreptul natural al fiecărui popor de a se instrui în limba maternă”.
Ca bază pentru implementarea conţinuturilor planurilor de învăţământ au fost stabilite 3 categorii de obiecte. În prima categorie a părţii fundamentale intrau: limba, istoria, geografia – acestea fiind obligatorii în programul fiecărei instituţii de învăţământ de pe teritoriul Basarabiei. În categoria a doua de obiecte din partea fundamentală erau acelea care ţineau de tipul şcolii respective, real sau umanist. Iar partea privată a programei se supunea principiului naţionalităţilor. Aici intrau obiectele care urmau a fi necesare din punct de vedere al naţionalităţii respective.
În anul şcolar 1918-1919 predarea în limba română se înfăptuia doar în clasele întâi şi cele pregătitoare. Pe parcursul anului de învăţământ 1919-1920 predarea în limba maternă se aplică şi în celelalte clase. Înmatricularea în instituţiile secundare conform principiului naţional a început în anul 1919, dându-se preferinţă elevilor naţionalităţii căreia îi aparţinea şcoala, principiilor pedagogice şi de vârstă a copiilor. Criteriul de bază pentru determinarea numărului instituţiilor şcolare pentru fiecare etnie era direct proporţional cu numărul total al populaţiei Basarabiei (acelaşi procent fusese aplicat la constituirea „Sfatului Ţării”: 70% – moldoveni, 10% – ucraineni, 8 şi 2/3% evrei, 4 şi 2/3% – velico-ruşi, 3 şi ½% – bulgari şi alte naţionalităţi cu un procent neînsemnat). Reieşind din numărul total al populaţiei Basarabiei şi din mijloacele financiare pe care le „procură statului”, numai moldovenii, ucrainenii, evreii, velico-ruşii şi bulgarii aveau instituţii de învăţământ „cu depline drepturi”.
Naţionalizarea învăţământului nu era unica problemă cu care se confrunta şcoala secundară. Era necesar ca întreaga activitate şcolară să fie situată pe baze noi, în corespundere cu realităţile pedagogiei moderne. (…) În acest scop, în martie 1919 în cadrul Ministerului Instrucţiunii Publice de la Bucureşti a avut loc o consfătuire a delegaţilor din provinciile alipite, cu privire la reorganizarea învăţământului secundar. Temporar, subcomisia pentru învăţământul secundar a stabilit următoarele principii generale de funcţionare a şcolii secundare: să se formeze un singur tip de şcoală secundară, cu două cicluri – gimnaziu şi liceu, cu durata de studiu de 4 ani fiecare. Clasa I gimnazială să fie o completare şi dezvoltare a cunoştinţelor din învăţământul primar, cu excepţia limbii franceze, care urma să fie studiată, începând cu clasa I. Liceul urma să fie o şcoală unitară. Bifurcarea să se admită cel mult în ultimele două clase de liceu. Şcolile secundare de fete se recomanda să fie după tipul celor din Vechiul Regat. În şcolile de băieţi se puteau admite şi fete, dar cu condiţia ca în liceu să fie o sală aparte de recreare. Se admitea ca în primele clase de liceu să predea şi doamnele, în special limbile străine şi română. Pentru clasele inferioare urmau să fie stabilite mai multe ore de limbă străină pe săptămână. Începând cu clasa a III-a gimnazială să se studieze limba latină. Se stabileau şi principiile de administrare şcolară. Astfel, s-a stabilit ca problemele şcolare să se rezolve de Consiliul şcolar local, judeţean şi regional. Îndeplinirea deciziilor ministeriale şi realizarea controlului în şcoală erau înfăptuite de către directorul şcolii, revizori şi inspectori şcolari. Reprezentanţii Basarabiei au insistat ca pe lângă fiecare şcoală secundară să funcţioneze un Comitet părintesc, gospodăresc şi Sfatul Pedagogic.
Învăţământul secundar teoretic se organiza în două trepte: treapta inferioară (gimnaziul) şi treapta superioară (liceul), fiecare având câte patru ani de studiu. (…) În liceu se studiau trei grupe mari de discipline: discipline legate de limba maternă şi sentimentul naţional, grupa limbilor moderne şi clasice şi grupa disciplinelor fundamentale (ştiinţele exacte). O atenţie deosebită se acorda educaţiei morale, cu scopul de a cultiva însuşirile sufleteşti ale viitorilor cetăţeni.
În Basarabia interbelică s-a constituit o şcoală secundară solidă, bazată pe valorile şi realizările pedagogiei româneşti şi europene, deschisă atât pentru toate categoriile sociale, cât şi pentru toate minorităţile naţionale. Studiile secundare teoretice în anii ’20-’30 au cunoscut o întindere apreciabilă, în comparaţie cu învăţământul aplicativ. În anul de învăţământ 1919-1920 erau 26 de licee de stat (17 licee de băieţi şi 9 de fete). În aceste licee erau înscrişi 7547 de elevi şi activau 510 cadre didactice (425 profesori şi 85 maeştri). (…)
De asemenea, în anul de învăţământ 1919-1920 funcţionau 40 de licee particulare (…) şi 33 de şcoli medii, cu un efectiv de 2893 de elevi, dintre care, 7 au fost întemeiate în anii 1917-1919. În urma naţionalizării, aceste instituţii funcţionau în felul următor: 25 de şcoli erau cu limba româna de predare; 2 şcoli cu predare în limba rusă, o şcoală germană, 2 şcoli ucraineşti, 2 evreieşti şi una bulgară. În cadrul şcolilor medii activau 262 cadre didactice (191 profesori şi 71 maeştri). În anii următori, parţial, aceste şcoli au fost transformate în gimnazii.
Primul deceniu după Unire se caracterizează prin creşterea intensă a numărului de instituţii secundare şi a numărului de elevi înscrişi. Către sfârşitul anului 1924 în ţinut funcţionau 67 de şcoli secundare teoretice de stat, cu un număr de 434 de clase, 716 profesori, şi 15.337 elevi.
În urma naţionalizării şcolii din Basarabia, atât şcolile particulare, cât şi cele de stat au obţinut dreptul de a se dezvolta conform principiului naţional. Despre avantajele obţinute de către instituţiile minoritare – private, în urma integrării Basarabiei în cadrul României vorbeşte şi cercetătoarea problemei învăţământului minoritar german din Basarabia – Luminiţa Fassel: „După revenirea Basarabiei la România, poate cel mai important câştig al populaţiei germane, pe tărâm cultural, a fost regermanizarea şcolilor secundare din Tarutino şi Sărata, rusificate în mare măsură, începând cu finele veacului trecut. Acest drept a fost consfinţit printr-un Decret regal din 14 august 1918. Prin Decretul din 9 septembrie, 1919, şcoala medie de fete de 4 clase din Tarutino deveni liceu, absolventelor dându-li-se aceleaşi drepturi ca şi absolvenţilor liceului de băieţi din aceeaşi localitate.”. Reformele şcolare de după 1918, realizările în plan cultural au demonstrat o largă toleranţă pentru minorităţile lingvistice din Basarabia.
După ce mai mult de un secol (1812-1917) şcoala din Basarabia a fost inaccesibilă populaţiei majoritare româneşti, în urma naţionalizării şi integrării în cadrul sistemului de învăţământ românesc au fost realizate progrese importante sub toate aspectele. Aceste realizări au fost obţinute luând în calcul că integrarea Basarabiei a avut de depăşit o serie de dificultăţi, ca urmare a întârzierilor de modernizare a provinciei în întregime. La aceasta s-a adăugat situaţia la graniţa de est, propaganda antiromânească şi acţiunile subversive sovietice ş. a.
Cerc. şt. Natalia MAFTEUŢA,
Institutul de Istorie Chişinău, Republica Moldova