Am ales acest subiect, pe de o parte în contextul anului 2017 care a fost declarat de Patriarhia Română drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, iar pe de altă parte deoarece tema reprezintă o pagină mai puţin cunoscută din istoria recentă a României şi, nu în ultimul rând, din istoria Bisericii noastre.
Nu mi-am propus o dezvoltare aprofundată a subiectului, întrucât spaţiul şi specificul revistei nu permit acest lucru, ci doresc să determin interesul pentru studiu şi cercetare faţă de aspectele delicate, controversate şi neelucidate încă.
Chiar dacă anul pe care îl încheiem peste câteva zile a constituit prilejul organizării mai multor evenimente culturale, ştiinţifice şi comemorative pe tema sus-menţionată, cu siguranţă că numărul mare de clerici şi credincioşi (indiferent cărui cult au aparţinut) care L-au mărturisit pe Hristos în închisorile regimului comunist din România nu va putea fi cunoscut vreodată cu exactitate, având în vedere faptul că majoritatea dosarelor celor arestaţi au fost întocmite pe diverse cauze de drept comun, civil sau penal (tulburarea ordinii şi liniştii publice, agitarea mulţimilor împotriva clasei conducătoare, misticism, apartenenţa la unele mişcări ideologice extremiste, mărturie mincinoasă, furt, crimă etc.).
În general, suferinţa ne scoate din orice zonă de confort şi ne plasează într-un spaţiu al credinţei, chiar dacă uneori, nesigur şi neclar, însă râvnit în totalitate. Suferinţa asumată poate reprezenta o şcoală a dragostei care aduce o înţelegere complexă asupra vieţii. Un astfel de exemplu îl constituie mărturisitorii din închisorile comuniste. Nume sonore precum: Mihaela Iordache (+1936), Valeriu Gafencu (+1952), Constantin Oprişan (+1959), Ilarion Felea (+1961), Daniil Sandu Tudor (+1962), Nichifor Crainic (+1972), Radu Gyr (+1975), pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae (+1993), Virgil Maxim (+1997), Elisabeta Rizea (+2003), pr. Nicolae Grebenea (+2006), pr. Ioan Iovan (+2008), Bartolomeu Anania (+2011) etc., reprezintă doar câţiva dintre cei care au mărturisit cu preţul vieţii pe Hristos, alăturându-se cetei triumfătoare a martirilor. O simplă lectură a vieţii lor, a prigoanelor şi torturilor îndurate în temniţe, ne determină să abordăm cu totul altfel viaţa şi valorile ei. Exemplul acestora constituie modele şi repere pentru generaţiile actuale, când conştiinţa naţională, credinţa creştină şi demnitatea sunt idei ce par a fi perimate. Totodată, nu putem fi indiferenţi faţă de situaţiile în care unii deţinuţi ai temniţelor comuniste, fie chiar clerici au încheiat „pactul cu diavolul” devenind trădători sau informatori ai serviciilor de securitate şi represiune.
Chiar dacă foarte mulţi preoţi ortodocşi au fost închişi după anul 1948, Biserica Ortodoxă Română, ca instituţie a fost cruţată, în special în timpul vieţii patriarhului Justinian. După moartea acestuia, politica de menajare a Bisericii Ortodoxe s-a transformat în una de infiltrare. Putem distinge două laturi ale persecuţiei religioase: represiunea brutală (lichidarea fizică sau aruncarea în temniţă a preoţilor şi credincioşilor, interzicerea unor culte, închiderea sau dărâmarea lăcaşurilor de cult); persecuţiile indirecte (propaganda ateistă, presiuni asupra clerului, infiltrarea în rândurile membrilor cultelor a unor agenţi ai Securităţii).
Sistemul comunist a acţionat în mai multe direcţii: asupra clericilor şi laicilor, monahilor, instituţiilor de cultură. Începând cu anul 1950 şi mănăstirile ortodoxe din România au fost supuse unor ample intervenţii ale Securităţii, care le percepea drept centre reacţionare împotriva regimului comunist. Considerând că acţiunile anticomuniste sunt mult mai bine organizate în zonele în care existau mai multe mănăstiri, organele de represiune au decis să intervină în forţă în aceste regiuni. Apogeul este atins spre sfârşitul anilor ’50, odată cu emiterea Decretului 410, în data de 28 octombrie 1959, care prevedea desfiinţarea anumitor mănăstiri şi reducerea drastică a numărului de călugări şi călugăriţe în toate mănăstirile. Argumentul era unul simplu: pe de o parte mănăstirile constituiau locuri de refugiu şi organizare pentru cei care susţineau rezistenţa anticomunistă, iar pe de altă parte, organele de represiune au constatat faptul că numărul mănăstirilor şi al personalului monahal era prea mare pentru un stat declarat ateu: 191 de mănăstiri în care vieţuiau 6.400 de călugări şi călugăriţe (în anul 1958). Drept urmare a acestui decret, 1.457 de călugări şi maici trebuiau să părăsească aşezămintele monahale. Monahismul putea funcţiona doar în mănăstirile autorizate şi recunoscute legal pe baza unui permis de funcţionare eliberat de către Departamentul Cultelor. Ulterior, mulţi monahi şi-au găsit sfârşitul în temniţele comuniste sau la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Cu toate acestea, prin efortul şi jertfa multor trăitori adevăraţi ai credinţei, bisericile şi mănăstirile au rezistat tuturor presiunilor.
Considerăm că elucidarea multor aspecte din perioada detenţiilor comuniste constituie o prioritate a Bisericii Ortodoxe Române şi nu numai, în contextul clarificării cazurilor în care condamnaţii au executat pedepse strict politice şi în care au executat ani grei de temniţă pe motive religioase, mărturisind credinţa creştină cu preţul vieţii pământeşti.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA