În lumea noastră românească elitele se manifestă mai degrabă ca opuse poporului din care provin decât în calitate de apărătoare ale lui. Anul centenarului Marii Uniri ne găseşte cu lideri aflaţi la antipod faţă de cei care au reuşit extraordinara faptă istorică din 1918.
Majoritatea politicienilor continuă un fel de politică anti-românească de inspiraţie comunistă şi sunt incapabili să înţeleagă valoarea simbolică a poziţiei în care i-a adus conjunctura. Corupţi, lipsiţi de cultura necesară pentru un astfel de rol, ei nu văd România decât ca pe o sursă de căpătuială rapidă pentru ei şi neamurile lor.
Cei mai mulţi scriitori sunt obedienţi faţă de putere, oricare ar fi ea, iar în interiorul organizaţiei lor profesionale se comportă oportunist şi sunt purtaţi de interese care nu au nicio legătură cu responsabilitatea conţinută de statutul de scriitor sau cu vocaţia definitorie a libertăţii pe care o presupune scrisul. Orgolioşi fără limite şi sensibili la diplome şi onoruri, atenţi la sforăriile zilei, ei ştiu să se plieze pe orice tip de regim şi reuşesc performanţa de a fi într-o singură viaţă şi în favoarea, şi împotriva oricărui principiu.
Istoricii, cu puţine excepţii demne de toată admiraţia, se refugiază, în cazul în care nu au adoptat tăcerea, în subiecte şi teme „teoretice” şi evită, din carierism, lămurirea pe bază de documente a traumelor istorice recente. Să ai la îndemână o epocă întreagă de cercetat de aproape 80 de ani – chiar şi aşa, cu toate dificultăţile accesului la documente – şi să nu încerci să scoţi la lumină adevărul, mai ales când ai aproape şi supravieţuitorii cu mărturiile lor, este pur şi simplu o ignorare a vocaţiei.
Prin lipsa de reacţie şi nu în puţine cazuri prin aport individual zelos, profesorii au transformat şcolile şi universităţile în nişte instituţii funcţionăreşti în care hârtiile sunt mai importante decât oamenii, iar „activităţile”, punctele, creditele etc. par mai importante decât ştiinţa de carte. Mulţi, nefiresc de fricoşi în legătură cu autorităţile (minister, inspectorate, directori etc.), buni executanţi ai ordinelor venite „de sus”, sunt dispuşi mai repede la a-şi pierde timpul cu tâmpenii birocratice decât cu dialoguri cu elevii sau studenţii, din care ar avea la rândul lor de învăţat.
Este greu în aceste condiţii să se mişte lucrurile într-o direcţie bună şi dorită de cei mai mulţi, a bunăstării, dreptăţii, meritocraţiei, civilizaţiei în viaţa de zi cu zi.
Elitele noastre de azi sunt în mare parte trădătoare, iar istoria nu le va ierta, le va pune, mai devreme sau mai târziu, la locul lor. Păcat însă de preţul plătit între timp de cei mulţi „de la bază”, care ar fi meritat negreşit, după atâtea suferinţe, o altă soartă.
Prof. psih. Vasile BAGHIU