Preţuiesc mult gesturile prietenoase simple, acelea de la nivelul zero al vieţii, pentru că fac să pară că toată agitaţia noastră pentru idealuri în această lume chiar merită. Şi sunt firele invizibile de legătură între oameni, punctele de sprijin în momentele de impas individual, solidaritatea tacită în numele dorinţei legitime de fericire.
Cu mâhnire în suflet şi mirare neprefăcută, m-am confruntat uneori şi eu cu porniri nestăvilite de răutate, machiaverlâcuri îndelung puse la cale, întristătoare invidii autodevoratoare, disproporţionate combustii de energii pentru planuri mărunte de răzbunare în numele vanităţilor rănite, însă pot spune că bunătatea nesofisticată şi profund umană, chiar dacă a mai întârziat uneori, a fost mereu pe undeva pe aproape şi s-a şi arătat, oferindu-mi acel plus de speranţă necesar fiecărui pas în căutările mele şi de care nu m-am dezis cu adevărat niciodată.
Trăim într-o lume în care micile-mari orgolii, care fac din oricine un centru al lumii, au spaţiu larg de desfăşurare, pentru că nu meritele sunt scoase în faţă, ci pretenţiile neinhibate, ambiţiile perseverente, autoaprecierile îndrăzneţe. Şi aceasta se întâmplă nu numai pe seama realităţii imbatabile că la butoane au ajuns în general oameni care nu prea ştiu ce înseamnă valorile, ci şi din cauză că majoritatea consimte, resemnată adesea, la toate nivelurile vieţii comune, să dea aviz de trecere falsului, imposturii, indolenţei, abuzului.
Invidia rea (dacă admitem că există şi una bună) ar trebui pusă la colţ cu ironie şi chiar cu băşcălie, pentru că indiferenţa nu pare a fi suficientă. E adevărat că isprava aceasta nu e la îndemâna oricui, mai ales dacă suntem mai gravi aşa din fire, însă, cu puţin antrenament, se poate. E toxică în primul rând pentru cei care o întreţin şi o clocesc, dar şi pentru restul lumii înconjurătoare din păcate, pentru că ticluieşte o atmosferă nesănătoasă. Se vede nu numai în gesturi neprietenoase, de o iritabilitate abia mascată, dar chiar şi în tăceri bine ţinute sub control când ar fi momentul unor amărâte, totuşi civilizate, vorbe drăguţe de recunoaştere care nu costă absolut nimic. La fel, nu numai în bârfa otrăvitoare, nedemnă chiar şi la o şuetă nevinovată, dar şi în lipsa oricărui efort de imitare a situaţiilor care au aprins-o.
Doar invidia pornită din admiraţie (dacă suntem de acord cu acest mic paradox) mai poate fi salvatoare, pentru că pune în mişcare energiile bune prin care am vrea să fim ceea ce vedem la alţii şi care ne aduce pe drumul pe care nimeni niciodată nu a rătăcit. Pentru aceasta însă e nevoie de o altfel de alcătuire sufletească, moştenită sau pitrocită în primii ani de acasă.
Şi este păgubos şi regretabil cumva că nuanţele acestea etic-comportamentale nu se învaţă serios la şcoală în locul atâtor gargariseli despre comunicare şi alte chestii asemănătoare atât de „în trend” acum.
Prof. psih. Vasile BAGHIU