Câteva întrebări introductive, abrupte: Avem o literatură, ce facem cu ea? Cine o gestionează? În grija cui e literatura română azi? Cine o promovează, cine o apără? Cine (mai) are nevoie de literatura română actuală? Trăim în epoca statisticilor, aşa că putem aproxima inclusiv apetitul pentru lectură al unei societăţi, al unei comunităţi, „consumul” de carte, consumul cultural. Care mai e relaţia scriitorului român de azi cu „duşmanul de moarte”, cititorul?
La nivelul unei biblioteci judeţene, unul dintre programele de bază îl reprezintă monitorizarea autorilor, a titlurilor de carte, a editurilor dar şi a cititorilor. Astfel poţi afla, în câteva secunde, care sunt autorii cei mai „frecventaţi”, operele cele mai cerute de cititori, ce edituri îşi plasează cel mai bine „produsul editorial”. Realitatea de pe frontul literar nu seamănă, în cea mai mare parte, cu ceea ce se întâmplă la nivelul „consumului”. Valoarea intrinsecă este pusă la colţ de binomul cerere-ofertă. Pe cât de harnici şi predispuşi la escaladarea celor mai austere sau ameţitoare piscuri sunt autorii, pe atâta de comozi au devenit cititorii. Tirajelor de zeci de mii de exemplare din perioada „cealaltă”, când cititorii devorau literatură pe nemestecate, le corespund tirajele de câteva sute de exemplare de astăzi. În perioada de până în 1989, proza contemporană, ca şi poezia, erau citite pe rânduri şi printre rânduri, toată lumea căuta mesajele subliminale, esopice.
Buzura, Breban, Ţoiu, D. R. Popescu, Petru Popescu, Nedelciu, Băieşu, Ion Anghel Mănăstire, Sălcudeanu, alţii, vindeau tiraje ameţitoare.
Dar să ne întoarcem cu picioarele pe pământ şi să ne uităm în statisticile privitoare la cei mai „frecventaţi” scriitori dintr-o bibliotecă judeţeană (nu o numesc, e doar o exemplificare, deşi am girat-o o vreme!) la nivelul anului 2016. Cifrele corespund numărului de solicitări ale operei unui scriitor, indiferent de volum.
Cifrele sunt seci, dar reflectă o mulţime de factori, de conjuncturi. Autorul cel mai solicitat, pe parcursul anului 2016, a fost Mihail Sadoveanu, cu 1042 „accesări”, care îşi păstrează, de altfel, poziţia din anii precedenţi. Urmează Mircea Eliade cu 869 de accesări, Marin Preda cu 757, Ioan Slavici cu 720, apoi Agatha Cristie cu 698, Ion Luca Caragiale cu 664, Jeff Kinney, realizator de benzi desenate, cu 642, Liviu Rebreanu cu 627, Nora Roberts cu 619, Camil Petrescu cu 604, Ion Creangă cu 579. Acesta e podiumul de zece autori. Eminescu e pe poziţia a cincisprezecea cu 431 de accesări, după Georgiana Fârnoagă – Gălăţeanu (467) şi Dan Duţescu (521) dar înaintea lui George Călinescu (417), a lui Constantin Chiriţă (413), a lui Dostoievski (394) care e peste Vasile Alecsandri care are 388 de accesări. (…)
Clasicii literaturii universale nu stau nici ei chiar pe roze, Tolstoi cu 229 este peste Dumas – Tatăl care are 223, iar William Shakespeare cu 191 este sub Dumitru Almaş (207) dar la egalitate cu Mircea Sântimbreanu şi peste Lucian Boia (183). Primul optzecist care apare în acest clasament informal este, aţi ghicit, Mircea Cărtărescu care cu 182 de accesări este peste Hemingway şi Delavrancea cu câte 181 şi peste Umberto Eco, cu 180. Urmează Nicolae Manolescu cu 179, şi spun selectiv, peste Lucian Blaga (175), Cezar Petrescu (169), Eric-Emmanuel Smith (163), Sandra Brown (159), Jack London (157), Antoine de Saint-Exupery (157), Mihail Drumeş (143) şi Nichita Stănescu (133).
Următorul optzecist care apare pe această listă este Matei Vişniec cu 99 de solicitări, peste Neagu Djuvara (97), Homer (90), Andrei Pleşu (88), Cehov (76), Norman Manea (75), Platon (71), Balzac (69) şi Camus (68), la egalitate cu Silvia Kerim, care sunt peste Goethe (64). Gabriel Chifu (59) este sub Emil Cioran (62) şi Aurel Dumitraşcu (60) dar peste Vargas Llosa şi Stefan Zweig (58), peste Doina Ruşti, Nietzsche, Bulgakov, Calistrat Hogaş, Gunter Grass şi Vitalie Cipileagă, toţi cu câte 57 de solicitări împrumut carte. (…)
Biblioteca a rămas, în esenţa ei, aceeaşi dintotdeauna, loc al memoriei infinite, labirint de cărţi, destine etc. Dar cine mai sunt cei care ne ghidează în labirintul imaginat de Borges? Ne întoarcem la statistici. În bibliotecile publice din România, o spun statisticile, procentul de absolvenţi de studii filologice, de studii specializate de biblioteconomie, este extrem de redus. (…) Absolvenţii de Litere nu au locuri de muncă la absolvire garantate, în condiţiile în care bibliotecile ar trebui să fie prima ofertă. Ar fi rezolvată nu numai o chestiune socială, ci şi o chestiune de adecvare. Adică persoana acomodată cu literatura română, specializată, care are cât de cât pulsul prezentului şi al trecutului nu are loc de muncă privilegiat în biblioteci. Atunci pentru ce îi pregătim? E un răspuns pe care ar trebui să îl dea Ministerul Educaţiei, cel al Culturii. E şi o chestiune de strategie culturală naţională. Limba şi literatura română o aperi cu „armata” de profesionişti, nu cu improvizaţii. (…) Ce ar fi ca la farmacie să ne facă oferta de medicamente un absolvent de „maşini-unelte”? Iar la justiţie să trebăluiască geologi, arhitecţi sau absolvenţi de studii de para/psihologie? Evident, nu-i judec pe cei care lucrează în biblioteci, fără să aibă specialitatea adecvată, nu e vina lor, judec doar contextul care nu sprijină profesionalizarea unei meserii extrem de sensibilă, de responsabilă în fond.
Apoi, mai apare problema fondurilor de achiziţie carte. Acestea sunt extrem de reduse, în cea mai mare parte din ţară. Sunt câteva excepţii care nu pot decât să confirme regula. În bibliotecile din mediul rural, comunale şi şcolare, fondurile pentru achiziţie carte sunt aproape inexistente. Într-o statistică din anul 2016, la nivelul judeţului în discuţie, 80 la sută dintre bibliotecile din mediul rural nu au primit niciun leu pentru achiziţia de carte. Cum rezistă literatura română la sate? Cum rezistă literatura română în România? Unde sunt programele lui Asachi sau Iorga de promovare a culturii în mediul rural? Sau în România? Cum respectăm paragraful din Constituţie cu accesul egal la Cultură? (…)
Un program de achiziţionare a prozei româneşti actuale, a romanului, care este „carnaţia” unei literaturi, ar fi o investiţie strategică pentru următorul Centenar.
Vă propun, în încheiere, câteva teme de reflecţie, câteva constatări în ceea ce priveşte ultimele decenii de evoluţie ale societăţii româneşti în raport cu propria cultură, cu cultura în general.
- Cultură fără politică, da, se poate; dar nu se poate, în nicio situaţie, politică fără cultură; România a încercat această variantă, a unei majorităţi a politicienilor fără cultură, atât în perioada de până în 1989, dar, dureros şi în perioada de după 1989, până în zilele noastre; rezultatele se regăsesc în modul nostru, al tuturor, de a ne accepta condiţia.
- Cultura democraţiei este obligatorie pentru o societate, dar nu există, în nici un context democraţia culturii. În cultură avem nevoie de „tirania” valorii care nu se negociază, se impune.
- Fără cultură naţională nu putem pretinde că/ să avem istorie naţională, economie naţională, independenţă naţională; când nu vom mai vorbi de cultura română, ci vom vorbi de variante mai complexe, gen cultură europeană identitară sau chiar cultură universală globalizată, vom fi doar o populaţie care va ocupa locul în care va fi trăit cândva poporul român; ne vom hrăni, dar nu vom mai şti cine şi unde suntem.
- Statul care nu investeşte în cultură e ca grădinarul care vrea să culeagă fără să fi semănat; se va trezi, în final, cu palma goală.
- În vremuri belicoase, eroii sunt cei care luptă cu arma în mână, care mor pentru o idee, care se sacrifică pentru patria lor. Exemplele sunt nenumărate în istoria recentă, în istoria mai veche. Artiştii, ca şi sportivii, sunt eroii unei naţii în vremuri de pace. Trebuie să li se acorde aceleaşi onoruri. „Câmpul” simbolic al artei lasă în urmă multe, foarte multe victime, ca în câmpul vizual să apară câteva nume, câteva identităţi conturate. Altfel vom spune precum poetul altădată: „Credem că suntem o ţară şi adevărul e că de abia suntem un peisaj”.
Adrian ALUI GHEORGHE