Modelul francez II

 

Poate că, ispitit de primele două cărţi temeinice („L’Ecole de la vie”, Paris, ed. Odile Jacob, 2014, şi „L’Ecole de demain”, Paris, ed. O. Jacob, 2016), dedicate de Jean-Michel Blanquer învăţământului francez, preşedintele Macron i-a oferit postul de Ministru al Educaţiei Naţionale. Din această înaltă poziţie, autorul recidivează şi, în mai 2018, aceeaşi editură îi publică o a treia lucrare, „L’Ecole de la confiance”, un amplu şi patetic manifest şi program pentru întoarcerea şcolii preuniversitare franceze la rosturile şi la valoarea ei de odinioară.

Asemenea altor intelectuali de elită din Franţa, ministrul nu poate trece cu vederea slăbiciunile construite cu sârg vreme de cinci decenii de către diverşi „reformatori” apăruţi după „revoluţia studenţilor şi elevilor” din anul 1968. „Francezii – scrie Blanquer – de mulţi ani, se îndoiesc de Şcoala Republicii, de capacitatea ei de a da tuturor posibilitatea de reuşită. 20% dintre elevi ies finalmente din sistemul educativ fără a stăpâni cunoştinţele fundamentale, şomajul tinerilor se ridică la 25%, anchetele internaţionale ne plasează în josul clasamentului …” ş. a. m. d.

Preluând numeroase idei enunţate în precedentele sale cărţi, autorul dezvoltă un program de reclădire a şcolii în condiţiile de azi ale societăţii avansate din ţara sa, sprijinindu-se pe trei elemente de bază, formulate astfel: „Republique, excellence et bonheur.” O regăsire a „spiritului Luminilor”, tipic francez, o exigenţă necesară în inima şcolii, pentru a obţine excelenţa, şi o stare de ÎNCREDERE a societăţii în şcoală, a şcolii în părinţii elevilor (şi reciproca!), a profesorilor în elevi şi a elevilor în şcoală, în profesori şi în ei înşişi.

Reforma propusă începe cu grădiniţa şi cu şcoala primară, care trebuie să redevină temeinice, şi se încheie cu liceele profesionale, pentru a diminua drastic cauzele şomajului în rândurile absolvenţilor.

Având în vedere că va pregăti absolvenţii pentru un alt orizont cultural şi social, în era informaticii şi a roboticii, a inteligenţei artificiale, şcoala este obligată să păşească spre noi metode şi mijloace didactice. Educatorul din grădiniţă, învăţătorul din şcoala primară şi profesorul din gimnaziu şi liceu rămân fără doar şi poate activi şi eficienţi în funcţia lor formativă, ca un verificat pilon uman de mare răspundere al instrucţiei, educaţiei şi orientării şcolare şi profesio- nale.

Va fi însă nevoie de un alt tip de formator, apt să-l înlocuiască într-un interval de timp cât mai scurt pe enciclopedistul specializat în a ţine prelegeri ce trebuie învăţate pe de rost.

Dispunând de bibliotecă, de laboratoare şi de formidabila Informatică, elevul are chiar acum nevoie de un profesor cu o excelentă pregătire psiho-pedagogică, de cultură generală şi de specialitate, în stare să abandoneze şcoala limitată la doar măsurarea cantitativă a memoriei, în favoarea celei menite să-i formeze pe viitorii cetăţeni, persoane cu o bogată cultură, şi pe viitorii tehnicieni ai producţiei materiale şi spirituale, într-o epocă oarecum previzibilă, când cunoaşterea şi tehnica vor evolua cu o viteză ameţitoare.

Cartea demnitarului francez este organizată pe două paliere: primul – cu referiri mai ales la elevi, al doilea – la „actorii şcolii”.

Titlurile capitolelor din prima parte sunt elocvente. Potrivit viziunii ministrului Blanquer, grădiniţa trebuie să înceapă când copilul împlineşte 3 (trei) ani şi este etapa „înfloririi şi a limbajului”, pornindu-se de la constatarea alarmantă că în prezent până şi vorbirea viitorilor adulţi este alterată, nu doar citirea şi scrierea.

Şcoala primară/elementară trebuie să devină „creuzetul” elementelor fundamentale ale formării şi învăţării. Contrar obiceiului actual, când repetarea claselor primare stă la decizia părinţilor, nu a învăţătorului, ministrul pledează pentru repetenţie, delicat definită. Scrierea şi vorbirea/gândirea corectă şi logică trebuie să redevină un ţel fundamental al acestei trepte şcolare. În acest scop, se propune reexaminarea şi SIMPLIFICAREA programelor.

Colegiul/gimnaziul urmează să construiască bazele culturii generale a elevului adolescent, pe când liceul va primi funcţia de „rampă de lansare pentru viitor”, printr-o amplă cunoaştere de către formatori a potenţialului fiecărui elev, prin orientare şcolară şi profesională reală şi temeinică, prin reclădirea capacităţii de comunicare într-o cultură care, de pildă, „să-l împiedice pe absolvent în a-l mai situa pe Julius Caesar cândva, între secolul V înainte de Hristos şi al XVII-lea al erei noastre”.

Autorul acordă o deosebită importanţă liceelor tehnice, cu ţelul de a reduce drastic şomajul tinerilor.

În cea de a doua parte a pledoariei sale pentru şcoala viitorului, din Franţa, noul Ministru al Educaţiei dezvoltă pe larg criteriile pentru acordarea ÎNCREDERII redobândite în învăţământul preuniversitar.

După ce expune viziunea sa asupra modului în care se poate reclădi încrederea în educatori şi în toţi slujitorii şcolii, autorul cărţii argumentează pe larg planul său în favoarea încrederii între partenerii şcolii naţionale, în viitorul şcolii săteşti şi, în general, în toţi cei care participă într-o măsură însemnată la formarea viitorului cetăţean.

 

Mihai-Emilian MANCAŞ