Pornind de la întrebări precum: Există spirit civic în România? Dacă… da, cum se manifestă acesta? Mai funcţionează civismul în ţara noastră?, în cele ce urmează, încerc să prezint, succint, modul în care a evoluat societatea civilă românească.
Apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, conceptul de societate civilă a cunoscut diverse forme. Teoreticienii filozofiei şi ai politicii au făcut distincţia clară între stat şi restul societăţii, ca urmare a transformării societăţii medievale (strict ierarhice) în cea modernă (alcătuită din indivizi liberi şi reglementată de aparatul statului).
Societatea civilă reprezintă un concept specific abordării holistice civilizatoare contemporane, fiind reflectat în cultura şi conştiinţa secolului al XXI-lea, idee conturată care se dezvoltă şi în România.
Definită drept ansamblul formelor de organizare care asigură „o solidaritate şi o capacitate de reacţie spontană a indivizilor şi a grupurilor de indivizi faţă de deciziile statului şi, mai în general, faţă de tot ce se petrece în viaţa de zi cu zi a ţării” (Nicolae Manolescu), societatea civilă este organizată pe baza principiului voluntariatului, fiind independentă de autorităţile de stat.
Societatea civilă este formată din cetăţeni, asociaţi sub diferite forme, care au aceleaşi interese şi care îşi dedică timpul, cunoştinţele şi experienta pentru a-şi promova şi apăra aceste drepturi şi interese. Dintre instituţiile societăţii civile menţionez: organizaţii nonguvernamentale (ONG-uri), organizaţii comunitare, asociaţii profesionale, organizaţii politice, cluburi civice, sindicate, organizaţii filantropice, cluburi sociale şi sportive, instituţii culturale, organizaţii religioase, mişcări ecologiste etc.
Apariţia şi dezvoltarea unei societăţi civile în România este legată în mod direct de dezvoltarea unei sfere publice, proces facilitat de numărul mare al ziarelor şi revistelor apărute după anul 1860 şi de prezenţa unei clase intelectuale formate în Vestul Europei. Aceste elemente au prilejuit numeroase dezbateri sociale, culturale, religioase şi politice. Fără îndoială, modelul dezvoltării şi modernizării elitelor politice şi culturale româneşti a fost reprezentat de Europa, în special de Franţa. În acest spirit, au fost ridicate şi o parte din primele instituţii publice, nu atât din fonduri oferite de stat, cât de către înalta societate: spitale (Brâncoveanu, Elisabeta etc.), biblioteci publice (Fundaţia Carol I, Ferdinand şi Carol al II-lea), grădiniţe şi orfelinate, instituţii de formare a adulţilor. Academia Română a devenit în această perioadă unul dintre principalii recipienţi ai donaţiilor din partea persoanelor non-religioase.
După Primul Război Mondial şi crearea României Mari în anul 1918, evoluţia cadrului legislativ a fost accelerată. Adoptarea Legii 21/1924, cunoscută sud denumirea de Legea Mârzescu, a creat cadrul legal pentru aplicarea principiului libertăţii de asociere menţionat în Constituţiile din anii 1866 şi 1923. Numărul asociaţiilor şi fundaţiilor a crescut în mod spectaculos în perioada interbelică. Multe dintre asociaţiile culturale create aveau scopul de a populariza anumite aptitudini la nivelul populaţiei din mediul urban şi rural. Alte asociaţii promovau drepturile femeilor, în special dreptul de vot (de exemplu Consiliul Naţional al Femeilor Române – CNFR), dar şi cel care viza implicarea în activităţi cu caracter social. De asemenea, minorităţile religioase şi etnice au reuşit să-şi stabilească propriile asociaţii culturale menite să le protejeze identitatea şi moştenirea culturală.
O analiză privind apariţia şi evoluţia societăţii civile în Europa Centrală şi de Sud-Est (în mod special, în România) trebuie să aibă în vedere contextul şi ritmul dezvoltării, inclusiv din punct de vedere instituţional, al acesteia. Traseul a fost marcat de diversitatea existentă, începând de la colapsul regimurilor comuniste (şi tipologia tranziţiei), până la catalizatorii şi germenii primelor entităţi aparţinând societăţii civile. Prăbuşirea regimurilor comuniste din această zonă, nu a însemnat şi dispariţia mentalităţilor, valorilor şi percepţiilor înrădăcinate în societate, în deceniile regimului comunist, cu atât mai mult cu cât cei mai mulţi dintre membrii vechii nomenklaturi şi-au conservat diverse poziţii privilegiate.
Dacă în unele state foste comuniste s-au constituit unele organizaţii care, contestând politica regimului anterior, au accelerat evoluţia către o tranziţie paşnică, bazată pe negocieri cu reprezentanţii puterii, în România tranziţia a fost mai dificilă cauzată de inexistenţa unei societăţi civile.
Primii ani ai tranziţiei au fost marcaţi de căutările şi dificultăţile întâmpinate de germenii societăţii civile, în tentativa lor de limitare a arbitrariului guvernamental. Noul context, creat după anul 1989, genera, treptat şi timid, reconfigurarea spaţiului politic şi public, oferind minime condiţii în vederea exercitării libere a drepturilor civile.
După un debut dificil, societatea civilă a fost redusă fie la o noţiune parţială ca antonim al celei militare, fie limitată la organizaţiile nonguvernamentale (ONG-uri), generând o paradigmă limitată şi nu una multiconceptuală, la naţiunile civilizate ale lumii.
În ciuda orizontului de aşteptare al societăţii româneşti privind detaşarea totală de regimul comunist, după înlăturarea regimului Ceauşescu, în decembrie 1989, treptat (în special după ce Frontul Salvării Naţionale şi-a anunţat decizia de a participa la alegeri în 1990), în rândul unor segmente ale societăţii s-a conturat ideea că spiritul revoltei anticomuniste fusese confiscat de liderii FSN. Totodată, spre finele anului 1989, se contura şi prima organizaţie non-guvernamentală, Grupul pentru Dialog Social (GDS), al cărei principal obiectiv era de a apăra şi promova valorile democraţiei, libertăţile şi drepturile omului în România.
Tranziţia de la economia centralizată la economia de piaţă a fost destul de dificilă pentru societatea civilă românească, în proces de formare, constituind o memorie activă, atât în iniţierea tranziţiei, cât şi în rezistenţa în faţa tendinţelor de întoarcere la trecut, consolidând democraţia, odată cu primul transfer de la putere la opoziţie, din noiembrie 1996.
Putem considera că în spaţiul societăţii româneşti nu s-a petrecut neapărat o validare a unei prestaţii sociale, ci o autoînvestire, o ocupare uneori brutală, alteori haotică, a unor poziţii care au conferit prerogativele reprezentării civile a societăţii. Logistica pusă în mişcare în acest scop (grupuri, reviste, mişcări sociale etc.) a încercat conturarea unui profil destul de îndepărtat de datele reale ale societăţii pe care pretindea că o reprezintă, în ciuda faptului că există o serie de valori civice pe care, în esenţă, le împărtăşesc toate societăţile europene. (va urma)
Prof. dr. Mihai FLOROAIA