8 aprilie 1911 – Răşinari – 26 aprilie 1995 – Paris
„Emil Cioran are dreptul să vorbească despre disperare, căci a întîlnit lumile împăcate ale gîndului. Are dreptul să vorbească despre barbarie, pentru că s-a supus disciplinelor şi muncii. Are însă mai ales dreptul să vorbească împotriva cărţilor şi a cuminţeniei lor, pentru că şi-a dat cîţiva ani de tinereţe spre a trăi numai printre cărţi şi numai printre lucruri cuminţi”.
Constantin NOICA
Scurtă confesiune
N-am poftă să scriu decît într-o stare explozivă, cînd mă cuprinde febra sau încrîncenarea, cînd stupoarea mi se preschimbă-n frenezie, într-un climat de răfuială în care invectivele ţin loc de palme şi lovituri. De obicei începe aşa: un freamăt uşor care treptat se înteţeşte, ca după o insultă pe care-ai încasat-o fără să răspunzi.Exprimarea e totuna cu o ripostă amînată sau cu o agresiune lăsată pentru mai tîrziu: scriu ca să nu trec la fapte, scriu ca să evit o criză. Exprimarea înseamnă uşurare, revanşă indirectă a celui ce nu poate mistui o umilinţă şi care se revoltă în vorbe contra semenilor şi contra lui însuşi. Indignarea nu e atît o pornire morală, cît literară: ea este chiar resortul inspiraţiei. Înţelepciunea? – dimpotrivă: înţeleptul din noi ne sleieşte orice avînt, el este sabotorul care ne dezumflă şi paralizează, cel care stă cu ochii pe nebunul din noi, pentru a-l potoli şi compromite, pentru a-l dezonora. Inspiraţia? – Un brusc dezechilibru, o nespusă voluptate de a te afirma ori nimic. N-am scris nici măcar un rînd la temperatura mea normală.
A scrie este o provocare, o perspectivă ce falsifică în avantajul nostru realitatea, aşezîndu-ne mai presus de ceea ce este şi de ceea ce ni se pare a fi. A-l concura pe Dumnezeu, ba chiar a-l întrece, doar prin puterea limbajului – iată performanţa scriitorului, specimen ambiguu, sfîşiat şi vanitos, care, smuls din condiţia lui naturală, s-a dedat unui splendid delir, mereu derutant, odios uneori. Nimic nu e mai jalnic decît cuvîntul, şi totuşi doar prin el ajungi la acele senzaţii de fericire, la jubilaţia ultimă în care eşti cu desăvîrşire singur, eliberat de orice sentiment de apăsare. Absolutul atins prin cuvînt, prin însuşi simbolul fragilităţii! Îl poţi de asemeni atinge, ciudat, prin ironie, cu condiţia ca aceasta, ducîndu-şi pînă la capăt opera de demolare, să-ţi dea cutremurarea unui zeu de-a-ndoaselea. Cuvintele ca agenţi ai unui extaz răsturnat… Tot ce este cu-adevărat intens ţine de paradis şi de infern, cu diferenţa că pe primul putem doar să-l intuim, în vreme ce pe-al doilea ni-e dat să-l percepem, mai mult chiar, să-l simţim. Există apoi un avantaj mai remarcabil încă, şi care este monopolul scriitorului: prin scris se descotoroseşte de primejdiile ce-l pasc. Fără darul de-a mîzgăli hîrtia, mă-ntreb ce s-ar fi întîmplat cu mine. A scrie înseamnă a scăpa de remuşcări şi de resentimente, înseamnă a-ţi vomita secretele. Scriitorul e un nebun ce foloseşte în scopuri curative aceste ficţiuni care sunt cuvintele. Cîte angoase, cîte crize sinistre n-am depăşit graţie acestor leacuri imateriale!
Scrisul este un viciu de care te poţi lehămeţi. Adevărul este că scriu din ce în ce mai puţin şi voi sfîrşi, desigur, prin a nu mai scrie deloc, prin a nu mai găsi nici un farmec acestei lupte cu ceilalţi şi cu mine însumi.
Emil CIORAN
(Exerciţii de admiraţie)