90 de ani de la apariţia romanului „Adela”
Personalitatea unui scriitor se reduce, de obicei, la o sumă de informaţii şi de exegeze critice care desenează, în tuşe mai groase sau mai nuanţate, evoluţia sa pe spaţiul literaturii. În cazul lui G. Ibrăileanu, personalitate marcantă a literaturii române de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, opera este, în întregime, „domeniul de definiţie” al destinului său scriitoricesc.
Debutul său (versuri, traduceri, impresii de lectură, pe care le va trimite spre publicare la revista „Şcoala nouă”), s-a situat sub semnul incertitudinii; nici următoarele lucrări, publicate în revistele vremii („Munca”, „Critica socială”, „Evenimentul literar”, „Însemnări literare”, „Cuvântul nou”, „Viaţa românească” şi altele) nu au fost primite cu mai mult entuziasm. De fapt, adevărata activitate culturală şi literară a criticului-romancier este consemnată în paginile revistei „Viaţa românească”, publicaţie de prestigiu din prima jumătate a secolului al XX-lea, fondată în anul 1906, împreună cu Constantin Stere.
Aflat „În vizită la d-l G. Ibrăileanu”, Felix Aderca scria: „Ar fi fost poate mai drept să scriu: o vizită la redacţia „Vieţii româneşti”, care este casa cea adevărată a dlui Ibrăileanu: casă mare de piatră, nu departe de centrul Iaşului. Simţi, de cum urci scările, că liniştea a fost adusă aici de buna ei soră, cugetarea, şi că înseşi maşinile tipografice, în adâncul clădirii, şi-au catifelat strigătele lor metalice, îndărătul uşilor perfect închise. Sus e sala redacţiei: masa lungă, un cuier, o canapea şi în perete un tablou fotografic reprezentând primul comitet, de-acum cincisprezece ani, al „Vieţii româneşti”. Deosebeşti trupul îndesat şi capul cu barbă imperioasă – pe atunci – care era C. Stere, şi alături de el trupul deşirat, în haine închise, braţele odihnind îmbrăţişate peste genunchi, ale unui om cu faţa plină de păr negru, în care luminează, melancolici, ochii unui poet: G. Ibrăileanu”. Iată un veritabil tablou de familie!
În 1933, la Editura „Adevărul”, Bucureşti, apare romanul „Adela”, care îi aduce lui G. Ibrăileanu Premiul Naţional de Proză. Niciodată nu s-a dat o explicaţie satisfăcătoare faptului că în literatura română sunt puţine romane de dragoste, dar acest roman este un veritabil roman de dragoste; este povestea unei iubiri platonice dintre o tânără de 20 de ani şi un bărbat care are vârsta de două ori mai mare.
Doctorul Emil Codrescu se consideră un om aflat în pragul bătrâneţii, atunci când o reîntâlneşte pe Adela, care i se jucase pe genunchi, în copilărie; acum, femeia care fusese măritată trecuse printr-un divorţ despre care nu aflăm aproape nimic.
„Bălţăteşti!… O improvizare de bâlci, pe şoseaua care vine de la Piatra, trece prin mijlocul satului, strâmbă, şerpuind printre râpi şi se duce la Târgu-Neamţului, înconjurată de singurătăţi.
Lume multă, care vrea să petreacă şi nu ştie cum. Doamnele, ostentativ fără treabă, umblă în rochii de casă şi cu capul gol… Domnii, cu jambiere şi şepci impermeabile, trec la poştă, peste drum de hotel, înarmaţi cu alpenstock-uri, strânse energic în pumn la nivelul bărbiilor înţepenite şi importante. Peisaj meschin. O colină întinsă, tristă, pătată de câţiva arbori schilozi, ascunde munţii dinspre apus.”
Aşa începe romanul. O zi inertă cu o lume încremenită parcă în obiceiuri aduse de la oraş. Nici paginile următoare nu trădează viaţa de tumult pe care o trăiesc personajele; mai târziu apar primele semne ale unui dinamism molatic, asemenea colinelor care adună staţiunea ca într-o farfurie. Şi aici, în acest decor aproape imobil, se va derula povestea de dragoste; una nefericită, sortită neîmplinirii.
„Adela” este un roman-jurnal, scris la persoana I. Povestitorul este doctorul Codrescu, care nu este capabil să-şi lege viaţa de cea a Adelei. De aceea va rata şi povestea de iubire. Lipsa lui de voinţă vine dintr-o onestitate fundamentală. Simte că nu-i poate oferi femeii pe care o iubeşte o dragoste eternă (Nicolae Manolescu). Pentru că ea nu mai este fetiţa care se aşeza pe genunchii lui, ci o femeie împlinită, trecută printr-un mariaj care i-a adus o mare dezamăgire. De aici, neîmplinirea. Iată, în tuşe groase, firul narativ.
O dragoste neîmpărtăşită.
Chipul fetiţei de altădată se transformase. Evenimentele o marcaseră; acum arăta altfel: „Bustul Adelei, înalt, elegant, era uşor aplecat asupra mesei. Ochii ei răspândeau o lumină viorie şi potirul de dantelă al mânecilor scurte îi punea flori de umbră pe albul rotund al braţelor.” Acesta este portretul femeii de la 21 de ani…
Bălţăteşti, Humuleşti, Cetatea Neamţului, Mănăstirea Neamţ, Oşlobeni, Agapia, acestea sunt locurile în care nu se împlineşte iubirea. Locuri cunoscute sau locuri de roman? Sunt, în egală măsură, şi locuri cunoscute dar şi locuri de roman.
Romanul este un document sugestiv asupra psihologiei şi dispoziţiilor intelectuale ale lui Ibrăileanu, o ilustrare concretă a sensibilităţii unui intelectual din epoca eminescianismului; este o onestă contribuţie la dezvoltarea romanului de analiză; „Adela” este, de fapt, portretul în oglindă al autorului.
* * *
În semn de ultim omagiu, Mihai Ralea scria: „Influenţa acestui om a fost enormă. A lăsat cărţi şi eseuri care vor deveni clasice. A cheltuit o uriaşă muncă anonimă ca să susţie o revistă de mare prestigiu şi să scrie nenumărate campanii, cum le numea el polemici care au pornit pe o anumită albie cursul valorilor culturale româneşti într-o anumită epocă. A fost un profesor adorat de studenţi. Dar, mai mult decât atât, a fost un incomparabil maestru. Exemplul vieţii sale de călugăr, bunul său gust ireproşabil, marea experienţă, toate au fost cheltuite zi de zi în sfaturi împrăştiate generos, în discuţii din care cei dimprejur culegeau roade care nu se uită o viaţă. A fost mare, incomparabil de mare prin influenţa sa – poate numai Maiorescu îl poate egala în această privinţă.”
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI