Născută pe 1 martie 1867, ca un mic jurnal literar în care s-ar tipări scrierile cetite şi aprobate de Societate, după cum argumentează primul ei director Iacob Negruzzi (în Amintiri din „Junimea”), revista Convorbiri literare sărbătoreşte, în martie 2017, un veac şi jumătate de trudă în slujba literelor şi culturii române.
De-a lungul timpului, pentru că şi destinul revistelor, ca şi cel al oamenilor, este supus vremurilor, Convorbiri literare a avut mai multe serii, sub diapazoane mai mult sau mai puţin potrivite, a fost interzisă de propaganda proletcultistă, şi-a schimbat numele dar şi l-a şi recăpătat, rămânând până astăzi o revistă etalon a culturii române.
Cea mai longevivă serie a fost sub păstorirea celui care a năşit-o – Iacob Negruzzi (1 martie 1867-1 mai 1893), urmată de seriile: I. Bogdan (1902-1906), Simion Mehedinţi (1907-1923) – cu un hiatus între 1916-1918, în timpul Primului Război Mondial – Al. Tzigara-Samurcaş (1924-20 februarie 1939); I.E. Torouţiu (20 februarie 1939-1944). După ocupaţia sovietică revista este interzisă şi din 1949 apare la Iaşi publicaţia Iaşul Nou, care apoi îşi schimbă numele în Iaşul literar (1954) – cu o periodicitate lunară. Începând din mai 1970 (nr. 1), revista îşi reia numele, Convorbiri literare fiind girată pe rând de: Dumitru Ignea (mai 1970- ianuarie 1971) Corneliu Ştefanache (ianuarie 1972-martie 1976); Corneliu Sturzu (septembrie 1977-noiembrie 1989). După decembrie 1989, redactor-şef va fi Alexandru Dobrescu (15 februarie 1990 – noiembrie 1995), urmat din decembrie 1995 de Cassian Maria Spiridon, actualul ei redactor şef.
Prima referire antologică (n.r.: de care avem ştiinţă noi) asupra locului Convorbirilor în spiritualitatea românească o face Mihai Eminescu în Timpul: „Convorbirile literare”, după o muncă modestă dar statornică, de unsprezece ani, au ajuns a fi cea mai veche, cea mai răspândită, ba astăzi chiar singura foaie literară în România. Astăzi (…) nimeni nu mai cutează să combată principiile, în virtutea cărora această foaie a putut ajunge la stabilitatea lucrării literare; astăzi nimeni nu mai poate pune la îndoială că această foaie în limbă, în stil şi în concepţiuni este adevărata expresie a spiritului românesc; astăzi «Convorbirile literare» au ajuns a fi recunoscute de ceea ce au fost totdeauna, de organ al oamenilor hotărâţi a conserva bazele naţionale în lucrarea noastră literară şi de a înainta cu pas bine chibzuit pe aceste baze”.
Apreciind rolul revistei după şase decenii de existenţă, Liviu Rebreanu afirma în 1927: „Stâlpii Convorbirilor literare sunt înşişi stâlpii literaturii române”. Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici, ale căror opere principale apar în Convorbiri literare, înalţă literatura română pe culmi de glorie. După debutul din Familia, Mihai Eminescu trimite în 1870 de la Viena lui Iacob Negruzzi trei poezii Venere şi Madonă, Epigonii şi Mortua est), Ioan Slavici publică comedia Fata de birău, povestea Zâna Zorilor şi nuvela Popa Tanda. La îndemnul lui Eminescu, Ion Creangă debutează la Convorbiri literare cu povestea Soacra cu trei nurori, urmată de alte poveşti şi povestiri, culminând cu primele trei părţi din Amintiri din copilărie. În revistă apar majoritatea poeziilor lui Mihai Eminescu (incluse de Tudor Maiorescu în prima ediţie, din 1883), nuvelele lui Ioan Slavici inspirate din viaţa transilvăneană, comediile lui I. L. Caragiale: O noapte furtunoasă sau Numărul nouă, O scrisoare pierdută şi D-ale carnavalului (1885). O prestaţie bună are şi mofturosul Vasile Alecsandri care e solicitat de Iacob Negruzzi pentru o colaborare cu „o galerie dramatică de tipuri contimporane”, publică poezii din ciclurile Pasteluri şi Ostaşii noştri, dar consideră revista „o foaie antinaţională”, cosmopolită, cu simpatii pentru cultura germană.
Fără a contesta nici unul dintre meritele lui Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu rămâne însă adevăratul lider spiritual al revistei, studiile O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, Critica ortografiei lui Cipariu, În contra direcţiunii de astăzi în cultura română (1868), Despre reforma învăţământului public (1870), Direcţia nouă (1871), Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), În contra neologismelor şi Literatura română şi străinătatea (1881), Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare (1883), Poeţi şi critici (1886), Eminescu şi poeziile lui (1889), Oratori, retori şi limbuţi (1897) ş.a. răspunzând unuia din punctele cuprinse în articolul – program: critica serioasă a operelor literare apărute. Fapt ce va produce nemulţumirea unor autori precum Bolintineanu, Bolliac sau Alecsandri, care se vor plânge celorlalţi membri ai Societăţii, din cauza intransigenţei criticului.
Majoritatea poeţilor români nu merită numele ce şi-l uzurpă, zice Titu Maiorescu cu privire la poeţii fără valoare; din producţiile lor se vede numai o fantezie seacă de imagini originale şi o inimă goală de simţiri adevărate, şi mai bine le-ar fi fost lor şi nouă, dacă niciodată nu ar fi luat pana în mână şi nu ar fi lăţit în public producţiile lor nedemne de limbajul muzelor. A trecut vremea, lucrurile nu s-au schimbat, şi putem conchide cu regret: Maiorescu a spus, Maiorescu a auzit.
Convingerile estetice ale Magistrului n-au stârnit doar clevetiri pe la colţuri ci şi luări ferme de poziţii în presa vremii – cârcotaşe, Alecsandri şi B. P Haşdeu, sau polemice, Constantin Dobrogeanu-Gherea. Artă pentru artă, zice Convorbiri literare: Artă cu tendinţă/angajată, zice Contemporanul. E o dispută care continuă şi în care nu ne putem implica, textul nostru ne spunând decât atât: S-au împlinit 150 de ani de la apariţia revistei Convorbiri literare!
Vivat, crescat, floreat!
Mircea ZAHARIA