Multă lume crede că la 1 Decembrie sărbătorim unirea Transilvaniei cu România, ceea ce nu este greşit, dar nici nu este complet. Prejudecata aceasta îi face pe unii români să considere că momentul ales spre celebrarea Zilei Naţionale nu este reprezentativ pentru întreg poporul nostru. Dar 1 Decembrie 1918 nu marchează doar unirea de la Alba Iulia, ci un mare proces istoric, început în 1859 şi terminat – din punctul de vedere intern al naţiunii române – în 1918. Iar dacă ne referim doar la 1 Decembrie 1918, atunci Ziua Naţională simbolizează Marea Unire, adică unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. La 1 Decembrie 1918 s-a încheiat un imens efort de ridicare a edificiului naţional statal. La 1 Decembrie 1918, trăgând linie şi adunând, se vede că provinciile româneşti unite cu Ţara reprezintă – deopotrivă ca număr al populaţiei şi suprafaţă – mai mult decât însuma România mică din 1914 (formată doar din Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Moldova dintre Carpaţi şi Prut). Se poate spune că la 1918 nu provinciile istorice s-au unit cu România, ci România cu provinciile. Toate popoarele au asemenea momente în istoria lor şi au datoria să le conserve cu sfinţenie. De altminteri, constituţiile (inclusiv Constituţia României) obligă cetăţenii la respect faţă de simbolurile naţionale. Cele mai importante astfel de simboluri sunt ziua naţională, drapelul, stema şi imnul.
Se spune adesea că 1 Decembrie este Ziua Naţională a României şi aşa este, dar afirmaţia nu este completă, decât dacă acceptăm că România este peste tot acolo unde trăiesc români. Nichita Stănescu spunea frumos: „Limba română este patria mea”. Elementul care-i individualizează cel mai bine pe români este limba română, dulce „ca un fagure de miere” (Mihai Eminescu). Nu mai contează teritoriul, originea etnică, credinţa religioasă, ci această limbă „frumos curgătoare şi limpede ca cristalul” (cum zicea Ion Creangă despre Ozana). Câţi intelectuali nu au venit spre români şi România din mijlocul altor popoare şi s-au scăldat apoi în limba română, pe care nu au mai părăsit-o vreodată! Pe de altă parte, sunt mulţi străini care au învăţat limba română, dar nu sunt români, pe când români care să nu ştie româneşte nu prea sunt. Evident, sunt şi mulţi români care şi-au luat cu timpul altă cetăţenie, a ţărilor de origine a neamului lor ori ţărilor de adopţie, dar au păstrat în suflet adierea vânturilor Carpaţilor, unduirea apelor Oltului, vălurirea dealurilor Moldovei. Ei se simt cetăţeni ai ambelor lor ţări. Fireşte, sunt şi români care nu mai vor să fie români. Aceasta este alegerea lor şi ea trebuie să fie respectată. Totuşi, 1 Decembrie este ziua tuturor românilor, oriunde s-ar afla ei, este ziua tuturor celor care mai ştiu un vers de Eminescu, a celor care mai tresar la numele de Caragiale sau mai citesc un roman de Mihail Sebastian.
Suntem „condamnaţi” de datini şi de lege să ne bucurăm de Ziua Naţională. Iar dacă nu ne putem bucura, suntem obligaţi „de lege şi de datini” să nu hulim, în ciuda tristeţii care ne străbate. Ne putem supăra pe un individ, pe o instituţie, pe mai mulţi indivizi şi pe mai multe instituţii, pe legi nedrepte şi pe măsuri nedrepte, pe crime şi criminali, dar nu ne putem supăra pe ţară, căci ea este deasupra sentimentelor noastre trecătoare. La 1 Decembrie 1918, strămoşii au terminat o ţară rotundă ca soarele, iar, dacă noi nu am păstrat-o aşa cum ne-au lăsat-o, nu este vina lor. Să ne bucurăm că o avem şi în forma actuală, ca rezultat de greşelilor proprii şi al planurilor celor care au condus lumea în Al Doilea Război Mondial. Dar chiar şi aşa, România este cel mai mare stat din sud-estul Europei, iar românii – cu toată împuţinarea lor – sunt încă cel mai numeros popor din aceeaşi arie. Istoria ne învaţă să nu mai discutăm cu nimeni, la masa tratativelor internaţionale, soarta teritoriului nostru naţional actual şi să ştim că statutul nostru impune o anumită demnitate şi presupune o anumită onoare. În cântecul cunoscut al studenţilor de pretutindeni, al cărui text se cheamă De brevitate vitae („Despre scurtimea vieţii”), sunt multe lamentări triste privind soarta omului, menit iremediabil să fie dat pământului, să moară. Şi, totuşi, altă soluţie, după cum spun versurile cântecului, nu este decât să ne bucurăm cât trăim. Să luăm aminte şi „să ne bucurăm, aşadar!” Gaudeamus, igitur!.
La mulţi ani, România! La mulţi ani, români!
Acad. Ioan-Aurel POP
(N. R. Preluare de pe site-ul https://uzp.org.ro, 1 dec. 2022.)