Cum se înzestrează un liceu românesc cu ajutor vietnamez

Bicaz, 1964. Am căpătat fonduri de la regiune (Încă suntem organizaţi teritorial după modelul rusesc, în regiuni şi raioane.), pentru a ne construi un edificiu nou destinat liceului. L-am şi ridicat în Mărceni, cartierul central al Bicazului, mai cu seamă prin strădania extraordinară a profesorului Vasile Mihăilescu, şi îl admirăm pe dinafară, căci pe dinăuntru e jale! Ca o fată frumoasă şi săracă, şcoala nu are zestre: nimic din ceea ce ar trebui pentru ca, în toamnă, să ne mutăm peste Bistriţa, cu elevii adunaţi din vreo cinci localuri provizorii.
Din întâmplare sau poate că prin strădania profesorului universitar George Radu, fostul meu coleg de an la Literele bucureştene, forurile centrale au realizat un jumelaj cu un liceu din Vietnam, pentru care relaţie internaţională interşcolară am primit daruri sărăcuţe de la liceul vietnamez, înfiinţat sub focul războiului şi adăpostit în bungalovuri acoperite cu stuf. Şi am mai primit ceva: o invitaţie, pentru soţia mea şi pentru mine, la recepţia pricinuită de sărbătoarea naţională a Vietnamului.
Complet ignorant în materie de relaţii internaţionale, strivite atunci, dincolo de cutuma universală, de legile restrictive ale statului comunist, nu am crezut că este cazul să informez autorităţile asupra invitaţiei, limitându-mă la o discuţie oarecare, neoficială, cu şefii culturali, colegul meu Vasile Solomon şi vicepreşedintele raionului, însărcinat cu problemele culturii şi învăţământului, Nicolae Amocancei. Ca şi mine, nici ei nu aveau habar de protocol şi, prin urmare, nu au avut nimic de obiectat prezenţei mele la ambasadă.
Puşi la mare ţinută, cu ţoale noi, cumpărate anume pentru această ocazie, doar văzusem în filme cum arată o recepţie la asemenea nivel, soaţa mea şi cu mine am păşit cu oarecare timiditate în saloanele decorate în stil asiatic, pline de necunoscuţi şi de chelneri cu ochi oblici, aceştia din urmă purtând tăvi cu gustări şi cu sucuri aromate. Nu ne-a trebuit multă vreme până ce ne-am biruit cu totul sfiala, mai ales că ne-am întâlnit cu foştii mei colegi din facultate, prietenul meu cel mai bun, George Radu, şi Ghiţă Florea, conferenţiar universitar şi activist înalt în secţia de propagandă a CC al PCR.
Nu reuşisem să colindăm toate saloanele luminate a giorno, când ne-am trezit faţă în faţă cu un domn mărunţel, simpatic, vorbitor de limbă franceză, că doar colonie a Franţei a fost Vietnamul. Înconjurat de mai mulţi tipi amabili, membri ai ambasadei, ne-a fost recomandat de unul dintre ei: era chiar Ambasadorul!
Conversaţia, deloc protocolară, s-a purtat în franceză. Nu aveam habar în clipa aceea că sunt filat de „băieţii” noştri, care urmau să raporteze că ieşisem brutal din protocolul admis de statul român, vorbind în altă limbă. Trebuia să aflu mai târziu şi destul de apăsat că greşisem, mai ales când afirmasem că fostul dictator moscovit e bătrân şi bolnav şi de aceea a fost înlocuit. Călcasem pe jar!
Cum ambasadorul ştia că sunt directorul unui liceu îngemănat cu o şcoală din ţara lui, m-a chestionat cu nevinovăţie bine jucată dacă ar putea vizita instituţia mea, la deschiderea noului an, mai ales că aceasta tocmai se muta într-o clădire nouă. Al… al naibii şmecher! Faină capcană, în care am căzut ca musca în lapte, invitându-l la inaugurare, taman de 15 septembrie, la Bicaz.
De unde să fi ştiut că a invita un ambasador, chiar al unui stat prieten, este o chestie dependentă strict de ministerul de externe? L-am invitat şi gata! Ca şi cum aş fi poftit un prieten bun la masă, într-o duminică. El a acceptat cu plăcere invitaţia şi de aici…
…Şi de aici dandanaua care a urmat. La mijlocul verii, ne bucuram că intram în casă nouă, dar era limpede că nu aveam cu ce o mobila, fonduri pentru inventar neexistând, ca de obicei în România socialistă (şi mai de apoi).
Într-o zi însorită, a poposit în faţa noului local „Volga” neagră a primului secretar raional al PCR. Colorat ca lămâia la chip, Vasile Solomon a descins, m-a găsit într-un laborator, căruia tocmai îi admiram pustietatea, m-a luat pe sus, fără de explicaţii detaliate, m-a livrat maşinii luxoase, de protocol, şi val-vârtej la Piatra! „De ce, pen’ ce?…” „E lată rău! A venit Boboş de la Bacău.” „Ei, şi ce-i dacă a venit?” „Las’că ai să vezi!”
Aveam să aflu că ambasadorul vietnamez ceruse încuviinţarea ministerului nostru de externe, cum era uzul, necunoscut de mine, să vină la Bicaz, după invitaţia făcută. Şi ministerul habar nu avea de invitaţie… Şi cei de la regiunea Bacău habar nu aveau de… Şi cei de la raion, adică Sile Solomon şi Amocancei, uitaseră neam că eu le spusesem de invitaţie şi că ei fuseseră de acord… S-a dus dracului protocolul! Unde mai pui că ambasadorul avea să viziteze o şcoală pustie, fără de tot ce era necesar bunei funcţionări, într-o ţară europeană. Dădusem cu toţii de bucluc, în frunte cu preşedintele regiunii, Ştefan Boboş!
La sediul raional, în Piatra, în jurul mesei mari, afectată şedinţelor de consiliu, şedeau smeriţi, ca pe nişte perne cu ace, toţi şefii raionului; iar în capul mesei trona un ins bine clădit, roşcovan, chel, congestionat la faţă ca un hipertensiv şi cu un nas de o virilitate excesivă. Era Ştefan Boboş, fost ţapinar pe valea Tazlăului, acum preşedintele Consiliului regional, al doilea om în ierarhia regiunii Bacău după prim secretarul PCR, care se retrăsese strategic din faţa taifunului.
Fără menajamente, după ce a aflat câţi ani am şi s-a îngreţoşat că nişte idioţi numiseră director de liceu un ţânc rămas în mintea sugarilor, mi-a etalat drama: pusesem statul român într-o situaţie imposibilă: Ambasadorul va veni în vizită şi, prin urmare, şcoala va trebui înzestrată cu de toate, jertfelnic, din rezerva bugetară a regiunii Bacău. Totul va trebui să se desfăşoare ca pe roate, iar după vizită, eu, autor al cumplitei dandanale, voi plăti cu capul, cu vârf şi îndesat, oalele sparte.
„Ai înţeles?” s-a răstit la mine ştabul. „Am înţeles.” Dacă nu continua, filosof rămânea! „Ce ai înţeles?” Am replicat cu calmul condamnatului la moarte, care nu mai are nimic de pierdut: „Am înţeles că şcoala mea va fi înzestrată cu tot ce trebuie, înainte de vizita ambasadorului.” Cu gura larg deschisă şi cu chipul şi mai congestionat, în pragul apoplexiei, după un moment de stupoare, Boboş a urlat: „Ieşi afarăăăă!” Am ieşit…
Nu mai aveam nimic de pierdut decât totul, aşa că pluteam într-o lume neverosimilă, populată când de zâne, când de hidre. Acasă nu m-au mai dus cu „Volga” raionului, ci cu un învechit „GAZ” rusesc.
La Bicaz, ce să-mi vază ochii? Începuse umbletul de furnici conduse de Sile Solomon, care, în două săptămâni, a transformat o biată fată calică într-o domnişoară bogată şi elegantă, înzestrată până şi cu covoare persiene noi-nouţe, lucrate manual la Mănăstirea Agapia.
Între timp, am vorbit la telefon cu prietenul meu George Radu, responsabil cu relaţiile între ţara noastră şi asiatici, şi el m-a liniştit râzând: şefii nu aveau să mă atingă măcar cu o floare, că doar nu erau să strice relaţiile cu Vietnamul pentru o prostie. Mai mult: câţiva ani de aci înainte nimeni nu va îndrăzni să mă destituie din funcţia de director. Bătălia era câştigată. Vorba strămoşilor: „Fortuna audaces juvat!”

Mihai Emilian MANCAŞ
Challuy, Franţa, mai 2013