Unirea şi unimea naţională sunt bunuri mari, importante şi însufleţitoare, care nu cer mai mult decât voinţa tare de a fi şi a rămâne un singur popor.
Gheorghe Bariţiu
Varvara Chiperi este profesoară de istorie şi educaţie civică, director adjunct al Liceului Teoretic „Onisifor Ghibu” din oraşul Orhei, grad didactic superior, grad managerial doi.
Articolul alăturat – „Importanţa şi consecinţele unirii Basarabiei cu România” – reia textul comunicării susţinute la Simpozionul „Centenarul Unirii Basarabiei cu Ţara-Mamă” desfăşurat la Seminarul Teologic Ortodox „Veniamin Costachi”, Neamţ, 24 martie 2018. Din lipsa spaţiului Bibliografia şi anexele textului nu sunt publicate decât pe varianta de internet a revistei. (http://apostolul.slineant.ro /www.educarte.ro)
La 27 martie 1918 a triumfat adevărul istoric pentru poporul nostru şi s-a realizat visul de veacuri de unire. Drept urmare au fost create condiţiile necesare pentru renaşterea şi întregirea spirituală a tuturor românilor. Revenirea Basarabiei, în anul 1918, în sânul spaţiului românesc a asigurat pe parcursul întregii perioade de până în 1940 o renaştere naţională şi spirituală a românilor basarabeni, în perioada 1918-1940 constituindu-se aici o adevărată intelectualitate naţională. Pentru prima dată în istoria acestui ţinut, forţele spiritualităţii româneşti, vastele acumulări culturale, naţionale, umane şi sociale s-au materializat într-un salt calitativ care s-a produs în perioada interbelică
Perioada respectivă este numită Epoca de Aur pentru Basarabia. Statul român a asigurat condiţiile şi cadrul juridic necesare pentru accelerarea procesului de modernizare a societăţii. Modernizarea Basarabiei s-a făcut atunci în contextul modernizării României Mari, deşi, de menţionat, că Vechiul Regat, dar şi Transilvania, începuseră procesul cel puţin cu 50 de ani înainte. Cunoaştem cu toţii faptul că momentul istoric nu era cel mai favorabil: România se confrunta cu criza produsă de război, tradiţiile democratice şi instituţiile politice erau încă în proces de consolidare, problema agrară cerea soluţionare urgentă. În plan extern, România urma să obţină recunoaşterea Marii Uniri, trebuia să-şi asigure securitatea naţională vis-a-vis de pretenţiile revizioniste ale statelor vecine. Pe lângă multiplele probleme guvernul României trebuia să asigure condiţiile optime de integrare a noilor provincii alipite la spaţiul unic naţional. Şi pentru provinciile alipite integrarea a fost la fel de anevoioasă… Un ofiţer român de cavalerie nota în 1918: „Basarabenii de azi sunt fiii şi nepoţii moldovenilor din 1812. Doar până acolo ajunge ideea lor despre propriile origini”.
Pentru înţelegerea mai bună a impactului unirii şi în special a importanţei reîntregirii pentru Basarabia voi prezenta o succintă analiză a situaţiei din provincie la momentul unificării.
În general, Basarabia avea o populaţie preponderent rurală:13% din populaţie locuiau în mediul urban, 87% – în cel rural. Românii trăiau în marea majoritate la sate: din cele 56,2 % de români din Basarabia, doar 31,5% trăiau în mediul urban. Ponderea ştiutorilor de carte era următoarea: vechiul regat – 39,3%, (recensământul din 1912), Bucovina 45,2% (în 1912), Basarabia – 19,4% (în 1897), Transilvania – 51,1% (în 1910). După cum observăm gradul de alfabetizare al populaţiei din provincie era extrem de mic – 19,4% de alfabetizaţi înainte de război. Cel mai mic procent de alfabetizaţi era în rândul românilor: doar 10 % din populaţia masculină cunoştea carte şi doar 1 % din femei. Preponderenţa alogenă a oraşelor era şi ea o realitate: în 1930, în Chişinău locuiau 45% evrei şi 27% ruşi. Nu exista o clasă mijlocie, iar dacă exista, era alogenă. Un diplomat francez, aflat într-o vizită în Basarabia, în iunie 1922, nota „…populaţia oraşelor era pur rusească şi israelită şi violent antiromânească”. Iar Ştefan Ciobanu avertiza în 1925 „Dacă cineva ar vrea să-şi facă o impresie despre Basarabia după oraşele sale, ar comite cea mai cumplită eroare… Marea majoritate a oraşelor, creaţie artificială a regimului rusesc, sunt în dezacord cu viaţa din satele înconjurătoare”. (Anexa 1)
În pofida modalităţilor de interpretare a evenimentelor istorice din Basarabia şi a situaţiei social – economice precare, în problema succeselor obţinute de românii basarabeni, mai ales, în domeniile cultură, ştiinţă, educaţie afirm cu hotărâre că au fost obţinute rezultate considerabile.
Privită pe ansamblul perioadei interbelice, viaţa politică din Basarabia integrată în competiţia politică naţională a servit pentru populaţie lecţii de alfabetizare în regulile jocului democratic. Prin voturile exprimate în alegerile parlamentare din 1919, 1920, 1922 populaţia Basarabiei şi-a manifestat ataşamentul faţă de forţele politice exponente ale intereselor sale, cât şi adeziunea la noul regim politic românesc. Numeroşi activişti şi intelectuali s-au integrat în instituţiile politice ale statului unitar. Cei 90 de deputaţi şi 37 de senatori basarabeni aleşi în primul Parlament al României Mari reprezentau toate etniile conlocuitoare din Basarabia. Oameni politici basarabeni – Pan Halippa, Ion Pelivan, Ion Inculeţ, Constantin Stere, Daniel Ciugureanu – au participat activ, fie de la tribuna parlamentară, fie din scaunul ministerial sau din cel al opoziţiei la dezbaterile celor mai importante chestiuni ale ţării, contribuind prin atitudine, opţiuni şi eforturile depuse la fortificarea democraţiei, la consolidarea politică a societăţii româneşti. Un aspect esenţial al integrării Basarabiei în viaţa politică a României l-a reprezentat fuziunea partidelor politice basarabene cu formaţiunile politice din ţară. Către anul 1923 în Basarabia erau prezente cele mai importante partide politice – PNL, Partidul Ţărănesc, Partidul Poporului, Partidul Naţional Român, care difuzau în rândul populaţiei valorile şi principiile democraţiei şi aduceau mai multă lumină asupra adevăratelor interese naţionale ale societăţii româneşti.
Integrarea Basarabiei a înregistrat rezultate plenare nu doar în domeniul politic, dar şi sub aspect cultural. Este evidentă ridicarea nivelului de cultură al poporului, formarea şi cultivarea elitelor intelectuale, politice. Învăţământul şi-a adus propria-i contribuţie în acest domeniu, de aceea cele mai importante acţiuni vizau în special diminuarea analfabetismului.
În raport cu Transilvania şi Bucovina, unde exista o intelectualitate românească numeroasă, care a putut prelua toate funcţiile administrative, Basarabia dispunea de un număr relativ mic de intelectuali, întrucât în timpul regimului ţarist limba română fusese interzisă în administraţie, în biserică, în şcoală, iar relaţiile cu România au fost obstrucţionate. Din acest motiv, a fost nevoie de funcţionari, învăţători, preoţi aduşi din vechiul regat. Luminătorii Basarabiei în aceste condiţii erau: profesorii, învăţătorii, preoţii şi studenţii ardeleni, bucovineni, aduşi acolo de valurile războiului şi mişcarea unionistă. Sufletul mişcării acesteia rodnice a fost şi profesorul Onisifor Ghibu, ardelean aruncat prin voia destinului tocmai în Basarabia, unde a venit împreună cu familia la Chişinău, la 12 martie 1917. Aici l-a cunoscut pe Pan Halippa şi cercul de prieteni restrâns din jurul acestuia. El devine martorul ocular, participantul şi însufleţitorul unor evenimente foarte importante pentru renaşterea culturii naţionale în Basarabia. Este bine cunoscut efortul pedagogului român pentru înfiinţarea la Chişinău a asociaţiei Astra. Din iunie 1926 până în octombrie 1927, aflat în Basarabia, Onisifor Ghibu a reuşit să înfiinţeze asociaţia culturală ASTRA în septembrie 1926, după modelul Astrei Ardelene. În Basarabia au fost alcătuite zece secţiuni literare şi ştiinţifice în scopul de a cerceta şi populariza diferite probleme de cultură şi de viaţă ale poporului român. Iar conceptele pedagogice ale lui Onisifor Ghibu rămân viabile şi astăzi, în special ideile lui cu referire la activitatea şi responsabilitatea pedagogului: „Eu (…) am fost animat de convingerea că un profesor trebuie să fie un educator al neamului şi al epocii sale, cărora trebuie să-şi devoteze toate forţele. El trebuie să caute să-şi influenţeze epoca în sensul ideilor sale cele mai înalte…”
După 1918 s-au produs mutaţii colosale în sistemul de învăţământ din Basarabia. În primul rând a fost lichidat caracterul colonial rusesc al educaţiei şi, în al doilea, fiecărui elev i s-a oferit posibilitatea de a studia în limba sa maternă. Guvernul României a înţeles de la bun început necesitatea răspândirii ştiinţei de carte în rândul basarabenilor – drept condiţie indiscutabilă a progresului general al Statului Român.
Eforturile cele mai mari au fost îndreptate spre reducerea analfabetismului. Legea învăţământului din 1924 stabilea un sistem unitar de organizare al acestuia pe întreg teritoriul ţării. Astfel Legea cu privire la învăţământul primar şi secundar în statul românesc, promulgată la 26 iulie 1924, prevedea acordarea dreptului la învăţătură pentru toţi copiii, indiferent de sexul, naţionalitatea şi rasa lor, se introducea învăţământul primar şi secundar obligatoriu, cu o durată de 7 ani, din care ultimii ani erau destinaţi învăţământului practic, se trasa trecerea la învăţământul de 7 ani în timp de 5 ani (art. 57) şi lichidarea deosebirilor dintre şcolile săteşti şi cele de la oraş. Astfel au fost create premizele dezvoltării învăţământului în întreaga provincie. Se înfiinţează mai multe şcoli şi internate pe lângă licee, se înfiinţează şcoli normale de băieţi, de fete, şcoala de conducătoare de grădiniţe de copii, şcoli profesionale, şcoli medii, mai multe şcoli primare şi grădiniţe de copii. Se schimbă şi caracterul identitar al populaţiei şcolare, care devine tot mai românească. Pe când sub regimul rus, şcoala secundară era destinată numai pentru copiii de funcţionari ruşi, în aceste şcoli aproape nu erau copii de ţărani, românii constituind procentual de la 3 până la 15 la sută. În Basarabia interbelică şcoala secundară este asediată de către elemente româneşti de la ţară, devine una democratică şi naţională. Numărul copiilor, care urmează şcoala, atinge cifre, pe care nu le-a atins niciodată în trecut.
Învăţământului din Basarabia îi era proprie o diversitate vădită a formelor de instruire şi tipurilor de şcoli. (Anexa 2) Între anii 1918 şi 1940, în Basarabia au fost deschise 189 şcoli urbane şi 1721 şcoli rurale, cu 275.637 de locuri, ceea ce însemna că aproape în fiecare sat a fost deschisă câte o şcoală. În afară de aceasta, în Basarabia au funcţionat circa 30 de şcoli medii. Se extinde şi învăţământul primar, astfel că în oraşul Chişinău, către anul 1940 funcţionau 50 şcoli primare, inclusiv 17 şcoli mixte, 13 şcoli de fete, 14 şcoli de băieţi, şase şcoli evreieşti, 11 licee, trei gimnazii, Şcoala normală de învăţători „Mihai Viteazul”, Şcoala normală eparhială, Seminarul de Teologie, Şcoala de contabilitate. Se deosebeau prin calitatea pregătirii elevilor Liceul militar „Regele Ferdinand I” (director C. I. Cealâc), Liceul comercial de băieţi (director Eberman), Liceul de fete „Principesa Dadiani” (director R. Galin), Liceul de fete „Regina Maria” (directoare A. Negrescu), Gimnaziul „Mihai Eminescu” (director N. N. Moroşanu), Gimnaziul industrial casnic (directoare E. Antonescu), Liceul „B. P. Haşdeu” (director V. Harea), Liceul eparhial (director M. Uşinevici-Dumitrescu) şi altele. La Chişinău se deschid mai multe grădiniţe de copii, pe când sub stăpânirea rusă nu exista nici o instituţie preşcolară.
S-a constituit un sistem naţional modern de învăţământ, în conformitate cu specificul identitar din provincie. Drepturile conlocuitorilor de alte etnii, inclusiv dreptul la instruire în limba maternă, garantate prin Constituţia din 1923 erau respectate în deplinătate. Conform cercetărilor, din cele 1747 de şcoli primare care funcţionau în 1920-1921, 1233 erau şcoli cu instruirea în limba română şi încadrau 1892 de învăţători, celelalte circa 514 erau divizate corespunzător raportării la grupuri etnice (Anexele 2, 3). Astfel era asigurat dreptul la studii în limba maternă pentru reprezentanţii minorităţilor naţionale care beneficiau de şcoli cu predare în limba maternă. Limba şi literatura română era o disciplină obligatorie în toate şcolile, iar istoria şi geografia se predau în limba română.
Pentru asigurarea numărului necesar de cadre didactice o deosebită atenţie era atribuită dezvoltării învăţământului normal în întreaga Basarabie. În 1927, în Basarabia erau 10 şcoli normale cu 1932 elevi (1300 băieţi şi 632 fete), 21 licee de băieţi (1402 elevi) şi 14 licee de fete (3225 eleve). Doar în Chişinău, în afară de două şcoli normale, una de învăţători şi alta de învăţătoare, există o şcoală de conducătoare de grădiniţe de copii şi o secţie normală pe lângă Şcoala Eparhială de fete.
Majoritatea covârşitoare a elevilor de la aceste şcoli, copii de săteni, erau cazaţi în internate, cei mai mulţi ca bursieri. (Anexa 4.)
Dezvoltarea învăţământului mediu de specialitate era dictată de necesităţile economice locale. Numărul şcolilor profesionale a crescut de la 9 în 1919 până la 19 în 1926, iar numărul elevilor, respectiv de la 175 la 1048. Astfel, un rol important în pregătirea agronomilor, viticultorilor, zootehnicienilor l-au jucat şcolile medii agricole de specialitate. În 1927, în Basarabia funcţionau: Şcoala naţională de viticultură din Chişinău, şcolile inferioare de agricultură din Cucuruzeni, Grinăuţi, Purcari, Cricova, Cupcin, Manzâr, Brânzeni şi Şcoala de viticultură din Saharna – cu trei şcoli mai mult decât în anul 1918. Dacă până în 1918 cursurile se ţineau în limba rusă, după Unire s-a trecut la limba română, au fost revăzute programele de studii, s-au introdus programe noi analitice. La Chişinău pe lângă şcolile secundare funcţionau o şcoală de viticultură cu 103 elevi, o şcoală comercială superioară, o şcoală profesională de fete, toate în afară de şcoala comercială superioară, cu o populaţie şcolară aproape exclusiv românească.
În comparaţie cu cel primar şi secundar, învăţământul superior a cunoscut în Basarabia un progres mai lent. Aici au funcţionat două facultăţi ale Universităţii din Iaşi: Facultatea de Teologie, înfiinţată în 1926, în frunte cu decanul Popescu-Prahova, şi Facultatea de Ştiinţe Agricole deschisă în 1933, înfiinţată datorită străduinţelor lui Anton Crihan, fost subsecretar de stat. La aceste facultăţi, cu o bază materială bună, îşi făceau studiile peste 2000 de studenţi. Învăţământul superior în Basarabia făcea abia primii paşi. Un număr considerabil de studenţi basarabeni îşi făceau studiile la universităţile din Cernăuţi, Iaşi, Bucureşti, Cluj, la instituţiile de învăţământ superior din Franţa, Germania, Cehoslovacia, Belgia. În aceste condiţii, Gala Galaction propunea să fie deschisă în Basarabia o universitate, dar această idee frumoasă n-a fost realizată, deoarece Basarabia a fost reanexată de URSS în 1940.
Vorbind despre succesele şcolii basarabene, nu putem trece cu vederea şi greutăţile prin care a trecut învăţământul public din Basarabia. Deşi numărul elevilor era în creştere nu toţi copiii au fost şcolarizaţi (cauza situaţia materială precară îndeosebi în familiile din mediul rural), insuficienţa numărului de şcoli şi cadre didactice, lipsa de cabinete dotate specializate, baza materială era încă destul de modestă, frecvenţa şcolară redusă.
Concluzie. În general, învăţământul primar, secundar, profesional şi superior au constituit un puternic instrument de promovare şi dezvoltare a culturii româneşti, de răspândire a ştiinţei de carte şi culturii de care au profitat toate clasele sociale basarabene. De la Hotin până la Reni şi Ismail, şcoala românească din Basarabia a crescut mulţi intelectuali. Ea a format multe personalităţi care au activat şi în perioada postbelică. Sute de mii de copii au absolvit şcoala românească, încadrându-se pregnant în viaţa spirituală a României reîntregite. Gradul de alfabetizare a populaţiei din Basarabia a înregistrat o creştere considerabilă (Anexele 7,8).
Dotarea material-didactică a şcolilor basarabene s-a realizat paralel cu extinderea reţelei instituţiilor de învăţământ. În anii 1918 – 1940 au fost construite 1760 localuri noi pentru şcoli. Şcolile au fost asigurate cu cadre bine pregătite, cu programe şcolare, hărţi, manuale şi literatura necesară, etc. De asemenea, este important să menţionăm că sistemul de învăţământ a fost adecvat specificului naţional românesc, în general, şi condiţiilor specifice ale Basarabiei, în particular, şi a valorificat atât tradiţia pedagogiei naţionale, cât şi tradiţia şi ideile moderne din spaţiul cultural european.
Biserica a avut şi ea un rol important în cultivarea valorilor morale şi spirituale. După unire, Biserica ortodoxă din Basarabia a întrerupt legăturile cu Patriarhia Rusă şi în 1927 s-a înfiinţat Mitropolia Basarabiei. În perioada interbelică în Basarabia au fost construite peste 100 de noi biserici, cu deosebire în satele basarabene, dar şi în unele oraşe, cele mai impunătoare, prin dimensiuni şi stil arhitectonic, fiind catedralele din Bălţi şi din Tighina..
În acest context s-a remarcat Mitropolitul Gurie (Gheorghe Grosu) un om extrem de evlavios şi unul din promotorii valorilor naţionale în Basarabia, militant al românismului, în calitatea sa de ministru adjunct al Justitiei în Guvernul provizoriu de la Chişinău, din 1920 – arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, iar din 1928 – mitropolit al Basarabiei (până în 1936). Opera scrisă a Mitropolitului Gurie Grosu (1877-1943) include nemijlocit lucrări care poartă semnătura cărturarului ierarh, pentru care istoricul Nicolae Iorga aprecia „Pe umerii popii Gurie a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia”. Ostenelile cărturăreşti au avut impact colosal în formarea învăţătorilor, teologilor, dar, în deosebi, în zidirea spiritualităţii româneşti în acest colţ de Ţară. Pe bune pedagogul Onisifor Ghibu i-a dat o mare apreciere, spunând: „Mitropolitul Gurie a dovedit dragoste şi râvnă pentru cultură, în general, şi pentru cultura bisericească, în special, şi în calitatea sa de propovăduitor şi răspânditor de carte şi de suflet românesc.”
În Basarabia au existat mai multe instituţii de cultură, care se bucurau de o largă influenţă în rândul cetăţenilor. Între acestea se numără Societatea de Belle Arte, înfiinţată în 1921 la Chişinău, care avea trei secţii: teatru, muzică şi arte plastice. Societatea a constituit în Chişinău Muzeul de Arte Plastice. Din iniţiativa sculptorului Alexandru Plămădeală a fost înfiinţată la Chişinău o Pinacoteca municipală, inaugurată la 26 noiembrie 1939, având un fond iniţial de 161 de lucrări. Aşadar, în baza celor menţionate mai sus, avem dreptul să considerăm colecţiile Pinacotecii Municipale drept punct de pornire sau nucleul fondării actualului Muzeu Naţional de Arte Plastice al Republicii Moldova. În 1919 a fost inaugurat primul Conservator din Basarabia, având numele semnificativ „Unirea”.
De un mare succes se bucurau artiştii Alexandru Cristea, autorul melodiei „Limba noastră”, pe versurile lui Alexei Mateevici şi Maria Cebotari cântăreaţă de operă română, una dintre cele mai mari soprane din lume în anii ’30 – ’40 ai secolului trecut. Marea cântăreaţă a evoluat nu numai pe scenele româneşti, dar şi la Berlin, Roma, Londra, ulterior a fost angajată ca solistă permanentă a operei de stat din Viena, unde a rămas până la moarte (1949), a cântat sub bagheta unor mari dirijori ca Fritz Bush, Arturo Toscanini, Clemens Krauss, Karl Böhm, Wilhelm Furtwängler. Adevărate evenimente culturale au fost turneele în oraşele basarabene ale marelui compozitor, interpret şi dirijor român George Enescu.
La Chişinău s-a înfiinţat, în 1920, Teatrul Popular şi Teatrului Naţional, unde se prezentau spectacole în limba română. Tot la Chişinău funcţiona, din 1928, Conservatorul Naţional, precum şi Conservatorul Municipal. S-au ridicat monumente, care au împodobit oraşele basarabene: la Chişinău monumentele lui Ştefan cel Mare, sculptor de Al. Plămădeală, a Regelui Ferdinand I, la Orhei monumentul lui Vasile Lupu, sculptor Oscar Han.
Încă din 1889, s-au pus bazele unui Muzeu de Istorie Naturală, care după 1918 şi-a extins activitatea, atât în privinţa expoziţiilor de popularizare a lumii vegetale şi animale, cât şi în domeniul cercetării ştiinţifice. Este cel mai vechi Muzeu din R. Moldova, fondat ca Muzeu Agricol, pe parcursul existenţei sale şi-a lărgit treptat domeniul de activitate, creând colecţii ce reflectă istoria naturală, natura contemporană, flora, fauna, evoluţia socială şi cultura tradiţională de pe teritoriul Basarabiei .
Unirea Basarabiei cu România a fost consolidată şi prin activitatea cluburilor, caselor de cultură, căminelor culturale, teatrelor care au devenit adevărate focare de cultură şi spiritualitate românească. Toate acestea au contribuit la reconsolidarea treptată a românismului în Basarabia, la renaşterea demnităţii naţionale, care au fost supuse anihilării în timpul regimului ţarist.
Bibliotecile au cunoscut o creştere numerică, dar şi în privinţa fondului de carte. În 1920 s-a înfiinţat, la Chişinău, Biblioteca Centrală a Basarabiei, care beneficia de dreptul de depozit legal şi gratuit, a câte două exemplare din toate publicaţiile din România. În perioada interbelică presa a fost extrem de numeroasă şi variată. Cele mai citite ziare româneşti erau „Viaţa Basarabiei”, „Cuvântul Basarabiei”, „Cuvânt Moldovenesc” şi „Basarabia noastră”. Deşi presa în limba română a cunoscut o importantă creştere (ca număr de titluri şi tiraj), totuşi ea nu a putut ajunge din urmă presa tipărită în limbile minorităţilor naţionale, mai ales în limba rusă, la care erau abonaţi nu numai ruşi, ci şi români, evrei, germani, ucraineni etc.
De remarcat, că şi literatura română a cunoscut o adevărată înflorire în perioada interbelică. Basarabenii şi-au adus propria contribuţie la dezvoltarea prozei, poeziei, dramaturgiei, criticii literare din România. Printre membrii Asociaţiei Literare şi Ştiinţifice „Viaţa Românească” s-au aflat Constantin Stere, Ştefan Ciobanu, Pan Halippa, Paul Gore, Ion Buzdugan, Olga Vrabie. De un real succes se bucurau cărţile publicate de Nicolai Costenco, Magda Isanos, Sergiu Cujbă, Dumitru Iov, George Meniuc şi alţi basarabeni. Un rol deosebit l-a avut în perioada interbelică Pantelimon Halippa, fondatorul Universităţii Populare din Chişinău (1917), a Conservatorului Moldovenesc şi a Societatăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni.
Perioada interbelică s-a caracterizat prin formarea şi dezvoltarea unor importante şcoli ştiinţifice, prin afirmarea unor adevăraţi savanţi, nu numai la scară naţională, dar şi internaţională. Remarcabile sunt şi contribuţiile basarabenilor Eugen Bădărău (chimie), Anatolie Coţovschi (medicină), Nicolae Donici (astronomie), Nicolae Moroşan (arheologie), Teodor Văscăuţeanu (geologie), Gheorghe I. Năstase (geografie), Nicolae Dimo (agronomie), Petre Ştefănucă (etnografie), Ion Savin (filozofie) etc. Unele personalităţi basarabene au fost alese în cele mai înalte foruri ştiinţifice şi culturale, au devenit membri ai Academiei Române. Amintim, în acest context, că printre cei 21 de membri fondatori ai Academiei Române, trei au fost originari din Basarabia: scriitorul Alexandru Hâjdău, agronomul şi omul politic Ştefan Gonata, scriitorul şi traducătorul Constantin Stamati. Din rândul membrilor Academiei Române a ajuns să facă parte, dar post-mortem, din 2010, şi cea mai importantă personalitate basarabeană, Constantin Stere, care a fost profesor şi rector al Universităţii din Iaşi, reputat jurist, având contribuţii recunoscute în domeniul dreptului constituţional. De menţionat adeziunea sa pentru Unire şi rolul deosebit a lui C. Stere la şedinţa istorică a Sfatului Ţării de la 27 martie 1918. Cuvântarea sa, bine chibzuită şi rostită cu haru-i oratoric caracteristic, autoritatea de luptător convins împotriva ţarismului, au jucat un rol hotărâtor în momentul votării. Constantin Stere a ţinut un discurs care a produs o vie emoţie, arătând că „…astăzi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă extraordinară asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”.
Privită în ansamblu Basarabiei în perioada interbelică constatăm că a făcut un pas important în dezvoltarea învăţământului, literaturii, artelor, presei, ştiinţei. Deşi a avut de înfruntat mai multe greutăţi ea a păstrat şi multiplicat continuitatea spiritului românesc, unitatea, entitatea şi sublimul valorilor autentice născute de poporul acestui mult pătimit pământ.
Toate aceste date concrete indică faptul că Basarabia şi-a găsit locul firesc în cadrul statului naţional unitar român, a participat activ la viaţa culturală, ştiinţifică şi spirituală a României din perioada interbelică, reuşind să parcurgă multe trepte pe drumul civilizaţiei moderne şi să se apropie de nivelul de dezvoltare al celorlalte provincii istorice. Acest drum ascendent avea să fie întrerupt brutal din nou în iunie 1940, când Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa au fost ocupate de armata sovietică.
Prof. Varvara CHIPERI,
Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu”, Orhei, Republica Moldova
Piatra-Neamţ, România, 24 – 25 martie 2018
Surse bibliografice:
- Axentii I. A. Evoluţia spirituală în Basarabia interbelică prin instituirea unui învăţământ modern,. În: Revista DACOROMÂNIA, 2015, nr.74, Alba Iulia
- Axentii I. A. Gândirea pedagogică în Basarabia (1918 -1940). Studiu istorico-pedagogic. Chişinău: Ed. CIVITAS, 2016
- Boldur A. Basarabia românească. Bucureşti: Tipografia Carpaţi, 1943.
- Boldur A. Istoria Basarabiei – Bucureşti: Tipografia Victor Frunză, 1992.
- Capmaru I. Aspecte ale învăţământului primar din Basarabia (1918-1940). În: Revista de Pedagogie şi psihologie, 1992, nr. 3, p. 28-29
- “Chişinăul sec. XX, anii 1900-1920”, https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2009/07/31/chisinaul-sec-xx-anii-1900-1920/
- Ciobanu, Şt. Unirea Basarabiei / – Chişinău: Universitas, 1993. – 332 p.
- Ghibu, Onisifor. Trei ani pe frontul basarabean / Onisifor Ghibu. – Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996. – 224 p
- Ghibu, Onisifor. Unitatea Românească şi Chestiunea Basarabiei / – Bucureşti: ed. Fiat Lux & Departamentul Informaţiilor Publice al Guvernului României, 1995. – 256 p
- Marea Unire din 1918 şi consecinţele ei pentru dezvoltarea ştiinţei şi culturii în Basarabia, Acad. Gheorghe Duca, http://www.academiaromana.ro/com2014/img1128Unirea/doc/
- Moraru, Anton. Istoria Românilor. Basarabia şi Transnistria 1812 – 1993. – Chişinău, 1995.
- Noroc, Larisa. Cultura Basarabiei în perioada interbelică (1918-1940)/ Larisa Noroc; Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”; Laborator „Probleme actuale de Istorie în sistemul învăţământului universitar”. – Ch.: UPS „Ion Creangă”, 2009. – 191 p.
- Prisac, Lidia. Autohtoni şi alogeni în Basarabia (1812 – 1940). Între identitate şi alteritate, Revista Transilvania, nr.3/2008
- Stavilă, Tudor. Arta plastică modernă din Basarabia: 1887-1940/ Tudor Stăvilă – Ch.: Ştiinţa, 2000. – 160 p.
- Surugiu, Niculae. Dezvoltarea învăţământului public în Basarabia în perioada interbelică (1918 – 1940) http://www.istoria.md/articol/200/
- Anuarul statistic al României 1937 – 1938, Institutul Central de Statistică, file:///C:/BCUCLUJ_FP_186593_1937-1938.pdf 76,201 – 266
- https://www.slideshare.net/anatmd/basarabia-n-viata-politica-a-romaniei
- https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/basarabia-dupa-unire-un-exercitiu-de-deconstructie
Anexa 1.
Situaţia demografică în Basarabia la momentul Unirii
În mediul urban locuiau 13 % din populaţie;
În mediul rural – 87 % din populaţie;
Românii alcătuiau 56,2% din populaţie, dintre ei 31,5% trăia în mediul urban;
Ponderea ştiutorilor de carte:
- În Vechiul Regat – 39,3% (recensământul din 1912)
- În Bucovina – 45,2% (1912)
- În Transilvania – 51,1% (1910)
- În Basarabia – 19,4% (1897)
După cum observăm gradul de alfabetizare al populaţiei din Basarabia era extrem de mic.
Cel mai mic procent de alfabetizaţi era în rândul românilor:
- doar 10 % din populaţia masculină cunoştea carte;
- doar 1 % din rândul femeilor.
Anexa 2.
Tabelul 1. Numărul instituţiilor de învăţământ din Basarabia
(Anuarul statistic al României 1937 – 1938)
| Tipul de instituţie | Anul şcolar 1930 -1931 | Anul şcolar 1936-1937 | ||
| Nr. de şcoli | Nr. de elevi | Nr. de şcoli | Nr. de elevi | |
| Grădiniţe de copii | 5 | 80 | 8 | 199 |
| Şcoli primare
a)Mediul rural b)Mediul urban |
2197
2025 172 |
344.579
313.562 31.017 |
||
| Şcoli secundare | 109 | 18,580 | 97 | 18,378 |
| Facultatea de Teologie | 1 | 1 | Profesori -17
Elevi – 368 |
|
| Facultatea de ştiinţe agronomice | – | 1 | Profesori -20
Elevi – 427 |
|
Tabelul 2. Dinamica învăţământului primar în perioada interbelică în Basarabia
| Anul de studii | Numărul şcolilor | Numărul de învăţători | Numărul de elevi înscrişi |
| 1920 – 1921 | 1.747 | 2.746 | 136.172 |
| 1923 – 1924 | 2.041 | 3.927 | 203.627 |
| 1932 – 1933 | 2.508 | 6.273 | 356.651 |
| Ianuarie 1939 | 2.718 | 7.581 | 346.747 |
Anexa 3.
Tabelul 3. Învăţământul secundar în Basarabia şi raportarea la grupurile etnice
| Grupul etnic | Anul şcolar
1930-1931 |
Anul şcolar
1934-1935 |
Grupul etnic | Anul şcolar
1930-1931 |
Anul şcolar
1934-1935 |
| Români | 11.887 | 10.388 | Evrei | 3.876 | 5.211 |
| Germani | 92 | 97 | Greci | 76 | 86 |
| Ruşi | 1192 | 1.099 | Armeni | 60 | 49 |
| Ucraineni | 334 | 437 | Francezi | 1 | 15 |
| Sârbi | 13 | 4 | Italieni | 8 | 2 |
| Bulgari | 656 | 513 | Turci (găgăuzi) | 7 | 6 |
| Polonezi | 170 | 145 | Alte etnii | 161 | 95 |
Tabelul 4. Numărul de şcoli primare reprezentate pe grupuri etnice
| Anul şcolar 1920-1921 | Anul şcolar 1930 – 1931 | ||
| Limba de instruire | Numărul de şcoli | Grupuri etnice | Numărul elevi |
| Româna | 1233 | Ruşi | 21.069 |
| Ucraineană | 200 | Bulgari | 14.144 |
| Rusă | 120 | Evrei | 20.458 |
| Bulgară | 78 | Găgăuzi | 2.864 |
| Germană | 73 | ||
| Idiş (şc.evreieşti) | 38 | ||
| Poloneză | 3 | ||
| Alte etnii | 2 | ||
Anexa 4.
Tabelul 5. Repartizarea numărului de elevi în internatele celor mai mari licee din Chişinău
| Nr. ctr. | Denumirea instituţiei | Nr. de elevi |
| 1. | Liceul nr. 1 | 226 interni |
| 2. | Liceul nr. 3 | 182 interni |
| 3. | Liceul Real | 194 interni |
| 4. | Liceul Regina Maria | 150 interni |
| 5. | Şcoala Eparhială | 503 interni |
| TOTAL: 1255 interni |
Anexa 5.
Tabelul 6. Rezultatele examenului de Bacalaureat 1926 – 1937
| Anul de studii 1927-1928 | Anul de studii 1930-1931 | Anul de studii 1936-1937 | |
| Înscrişi | 342 | 355 | 240 |
| Promovaţi | 269 | 281 | 202 |
| Absolvenţi | 25 | 46 | 13 |
| Profesori | 25 | 25 | 18 |
Anexa 6.
Tabelul 7. Numărul neştiutorilor de carte după sex, vârstă şi mediul de trai
(date conform recensământului din 1930)
| Total | Bărbaţi | Femei | |
| În ţara întreagă | 6200568 | 2.177.130 | 4.023.438 |
| În mediul urban | 710.518 | 240.667 | 469.851 |
| În mediul rural | 5.490.050 | 1.936.463 | 3.553.587 |
| În Basarabia | 1.386.845 | 538.417 | 848.428 |
| În mediul urban | 117.886 | 43.491 | 74.395 |
| În mediul rural | 1.268.959 | 494.926 | 774.033 |
Anexa 7.
Tabelul 8. Ponderea ştiutorilor de carte în Basarabia (1930)
| Nr. total al populaţiei | Total ştiutori de carte | Ponderea
(în %) |
|
| România | 18.057.028 | 8.250.183 | 45,68 |
| Bărbaţi | 4.893.947 | 59,31 | |
| Femei | 3.356.236 | 40,69 | |
| În Basarabia | 2.725.000 | 856.941 | 31,44 |
| Bărbaţi | 572.014 | 20,99 | |
| Femei | 264.927 | 9,72 |