Al treilea val de deportări. Operaţiunea „Sever” („Nord”), 1951
(urmare din numărul trecut)
„Martorii lui Iehova” au devenit ţinta mecanismului sovietic de represiune din mai multe motive. Membrii acestei organizaţii au negat puterea statului: au refuzat serviciul militar şi participarea la alegeri. Regimul a perceput viziunea lor asupra lumii ca fiind anti-sovietică şi potenţial periculoasă pentru securitatea naţională.
Acest al treilea val de deportări rămâne cel mai puţin studiat. În majoritatea cărţilor de istorie, acestei perioade i se dedică doar câteva pagini. Şi dacă e uşor de găsit amintirile celor care au supravieţuit deportărilor din 1941 şi 1949, în bibliotecile din Chişinău, în cazul „Martorilor lui Iehova” nu au fost publicate deloc asemenea colecţii. Primele represiuni ale Martorilor lui Iehova au început încă în 1949. În timpul operaţiei „Sud”, 354 membri activi ai comunităţii religioase au fost expulzaţi în Kazahstan.
Tot în 1949, în RSSM au fost arestaţi patru lideri ai Adventiştilor de Ziua a Şaptea. Autorităţile au argumentat arestul lor astfel: „membrii grupărilor lichidate în raionul Târnova, judeţul Soroca şi raionul Lipcani, judeţul Bălţi, practicau sistematic propaganda anti-sovietică.”
În 1950, conducerea URSS a decis să ia măsuri suplimentare, mai stricte contra „martorilor”. La 19 februarie 1950, atotputernicul ministru al securităţii naţionale al URSS, Viktor Abakumov, a emis un ordin „Cu privire la deportarea a 1.670 de persoane din RSSM”. Era vorba de aproximativ 670 de familii, enoriaşi ai cultului religios „Martorii lui Iehova”. Coordonarea operaţiunii i-a fost însărcinată primului secretar al Partidului Comunist din Moldova, Leonid Brejnev. Operaţiunea avea numele de cod „Sever” („Nord”) şi, la sugestia lui Stalin, a avut loc în perioada martie-aprilie 1951.
Există două versiuni privind originea numelui operaţiunii. Cele mai multe surse spun că operaţiunea a fost numită astfel din cauza punctelor finale de sosire ale deportaţilor – Irkutsk şi Tomsk. Dar există o altă versiune: nordul în interpretarea Martorilor lui Iehova este iadul, aşa că numele operaţiunii a fost unul de batjocură la adresa adepţilor cultului.
La 25 martie 1951, Ministrul Securităţii Naţionale al RSSM, generalul-maior Misurov, a aprobat listele de „martori” pentru deportare. Au fost incluşi „martori” din 14 regiuni ale ţării, mai ales din nord. Din cele 2.684 de persoane propuse pentru deportare, 790 erau copii. Conform ordinelor emise, Martorii lui Iehova urmau să fie deportaţi în vagoane potrivite transportului de persoane. De asemenea, ei trebuiau să dea suficient timp pentru colectarea lucrurilor personale. În realitate, totul a fost exact invers. Soldaţii veneau pe neaşteptate, noaptea, prezentau ordinele de deportare şi dădeau câteva ore pentru pregătiri.
Operaţiunea „Sever” a început pe teritoriul RSSM pe 1 aprilie 1951 la patru dimineaţa şi a durat până la opt seara. Un total de 2.724 de persoane au fost deportate, inclusiv 846 de copii.
În Siberia, Martorii lui Iehova au continuat să adere la principiile lor. Ei au refuzat să semneze documente pentru primirea salariilor şi uniformelor de lucru. Astfel, apare decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din octombrie 1951, stipulând că „martorii” deportaţi vor rămâne în teritoriile nordice „permanent”. Au fost obligaţi să se prezinte periodic la miliţie şi li s-a interzis să părăsească raioanele.
Deportări în regiuni
Unul dintre miturile persistente despre represiunea sovietică în conştiinţa publică şi chiar în istoriografia rusă este că represiunile aveau un caracter etnic şi nu unul de clasă. Cel mai clar contraargument al acestei opinii este istoria regiunilor Basarabiei unde diverse popoare au convieţuit compact în ultimul secol. La nivel ştiinţific, nimeni nu a identificat compoziţia etnică a populaţiilor supuse represiunii sovietice pe teritoriul Moldovei, deşi mulţi cercetători operează cu cifre aproximative şi estimative.
În Transnistria, care din 1924 până în 1940 făcea parte din MASSR, doar o treime din populaţie erau moldoveni (conform recensământului din 1926). Restul locuitorilor republicii autonome se identificau ca ucraineni, ruşi, evrei şi alte popoare. Transnistria era de mai mult timp în componenţa URSS decât teritoriul Basarabiei şi, prin urmare, a suferit într-o măsură mai mare de pe urma celor mai îngrozitoare valuri ale represiunii sovietice. De câteva ori regiunea a cunoscut foametea organizată artificial – în 1921-1922, 1924-1926 şi 1932-1933. Foametea din anii 1932-1933, conform estimărilor cercetătorilor, a curmat vieţile a aproximativ 38.000 de persoane. Totodată, mii de persoane au fost împuşcate sau arestate în timp ce încercau să fugă în România peste Nistru.
În perioada 1937-1938 pe teritoriul Transnistriei s-a dezlănţuit Marea Teroare: funcţionarii şi nu numai au fost adesea acuzaţi de cooperare cu România. Potrivit datelor dezvăluite în 1991 de Ministerul Securităţii Statului al Republicii Moldova, în anii puterii sovietice, pe teritoriul Moldovei au fost împuşcate 5.485 de persoane. Aproximativ 4.000 dintre ele au fost împuşcate la Tiraspol în 1937-1938.
Şi deportările au afectat Transnistria: în 1928-1929 odată cu colectivizarea forţată, mii de „culaci” au fost deportaţi în regiunea Arkhangelsk, Siberia, pe insulele Solovki. În anii 1930, restul „culacilor” au fost strămutaţi în regiunile Karelia, Kirov, Permi şi Gorki. Locuitorii din regiune s-au găsit şi pe listele celor supuşi deportărilor din 1941 şi în 1949, când Transnistria era deja parte a RSSM. În 1945, germanii, polonezii şi bulgarii au fost deportaţi din regiune ca reprezentanţi ai popoarelor care au colaborat cu Germania hitleristă.
Persecuţia politică şi foametea din 1946-1947
Perioada de deportări staliniste în RSSM nu poate fi studiată separat de alte fenomene tragice ale acestei perioade: foamete şi persecuţii din motive politice.
Una din cele mai renumite organizaţii ale RSSM, ale cărei membri au fost arestaţi sau împuşcaţi pentru „activităţi antisovietice”, este „Majadahonda” din Orhei. „Majadahonda” reunea tineretul cu studii din oraş şi fusese numită după oraşul spaniol cu acelaşi nume, unde în 1937 persoane originare din Orhei au luptat contra regimului.
Organizaţia a existat un an: tinerii au aplicat inscripţii antisovietice pe pereţii clădirilor, au emis pliante cu chemarea la luptă contra „ocupaţiei sovietice”. În 1941, în noaptea de Crăciun, membrii organizaţiei au rupt steagul URSS şi l-au înlocuit cu cel al României. Ulterior, unul dintre susţinători a spus că fotograful „Majadahonda” le transmitea autorităţilor române imagini ale aeroportului Orhei, unde erau staţionate avioane sovietice.
Primarul de Orhei, Vasile Mahu, care a devenit inspiratorul ideologic al „Majadahondei” şi a condus Partidul Ţărănesc în perioada 1918-1925, a fost declarat inamic al poporului în 1940 şi deportat la Krasnoyarsk, unde a şi murit. Una din străzile centrale din Orhei poartă numele lui Mahu.
Lupta împotriva „naţionaliştilor” nu a ocolit nici reprezentanţii minorităţilor etnice ale RSSM. Astfel, în martie 1951, Ministerul Securităţii Naţionale al RSSM i-a comunicat primului-secretar al Partidului Comunist din Moldova, Leonid Brejnev, despre „eliminarea operativă a grupării teroriste anti-sovietice” din regiunile Baimaclia şi Congaz. Era vorba de aşa-numita „Uniune a bulgarilor din sudul Basarabiei şi Rusiei”. În acest caz, inculpaţii au fost condamnaţi la închisoare pentru organizarea „anumitor acte teroriste împotriva activiştilor partidului sovietic”.
O pagină specială din istoria RSSM a acestei perioade a fost foametea din 1946-1947. Până la sfârşitul anilor 1980, ruina de după război şi o secetă de doi ani erau enumerate ca motive principale ale acestei calamităţi. Cu toate acestea, studii mai recente au demonstrat că situaţia a fost agravată de acţiunile autorităţilor centrale şi locale care nu au ţinut seama nici de scăderea randamentului de 2,5 ori faţă de anul 1945, nici de scăderea catastrofală a numărului de bovine cu 80,9%, a ovinelor cu 43,8% şi a porcinelor cu 34,2%. Dimpotrivă, politica fiscală a devenit mai dură: în 1946, taxele au fost majorate cu 48,6%. În caz de eschivă se prevedeau amenzi mari. Valoarea câştigurilor neimpozitate a fost redusă de la 1.000 la 600 de ruble. Planul la cereale, care trebuiau acordate statului, a fost majorat de la 200 la 260 de tone. Comerţul cu pâine a fost oficial interzis.
Autorităţile sovietice, colectau grâul cu o mână şi îl dădeau cu o altă mână ca ajutor de stat . În cantinele deschise special, oamenilor li se dădea mâncare pe gratis. Şi totuşi această măsură nu a îmbunătăţit situaţia din cauza volumului neglijabil al ajutorului şi a practicii de furt răspândite în teren. Adesea produsele dispăreau, neajungând la locul de distribuţie.
Din februarie până în martie 1947, doar numărul oficial al persoanelor cu distrofie depăşea 200.000. Din decembrie 1946 până în august 1947, 425 de oameni mureau de foame, în medie, pe zi. La 31 iulie 1946, în satul Mileşti, raionul Nisporeni a fost înregistrat primul caz de canibalism. În total, în iarna teribilă din 1947, au fost înregistrate 39 de asemenea cazuri: oamenii îşi mâncau proprii copii şi părinţi. (După materialele proiectului publicat pe site-ul: https://newsmaker.md/ro/nu-se-va-intoarce-nimeni-si-niciodataaici-va-vor-putrezi-oasele-cum-au-fost-deportati-locuitorii-moldovei-sovietice/ În acest proiect special sunt colectate mărturii şi date despre crimele regimului stalinist. Cercetătorii continuă să studieze aceste evenimente de la mijlocul secolului XX, descoperind noi pagini terifiante ale istoriei recente.)
Angelina BEGU