Nu ne mai facem bine niciodată!

Gică şi Petrică au fost amici nedespărţiţi toată viaţa. Au stat în aceeaşi bancă la grădiniţă, gimnaziu şi liceu. Primul era un elev merituos, bine crescut, serios şi studios. Al doilea mirosea a lichea, venea la şcoală de gura părinţilor, minţea de îngheţa apele, copia la extemporale şi teze. Nu le avea cu cartea. Prietenia de nezdruncinat a celor doi s-a spart la liceu, la o lecţie de istorie. Petrică a copiat de la colegul de bancă tot conţinutul extemporalului despre Popoarele migratoare, plus numele şi prenumele autorului. Urmarea? Elevul bun a luat nota 1 (unu) şi pastişatorul 2 (doi) şi s-au despărţit definitiv şi irevocabil.

De ce v-am narat nostimadele de mai sus? Recent, în Ed. Humanitas a apărut o carte intitulată „Fabrica de doctorate” sau „Cum se surpă fundamentul unei naţii” semnată de o gazetăriţă „super” numită Emilia Şercan. I-am zis „super” pentru că muşcă rău şi scrie acid la adresa hoţomanilor împopoţonaţi cu tot felul de doctorate furate din cărţi academice, ziua în amiaza mare. Fără perdea, fără ruşine. Să dăm câteva pilde statistice. Ascultaţi cu atenţie! Până în 1990, vreme de aproape un secol, universităţile româneşti au acordat în medie câte 16 titluri de doctori pe an. Aţi reţinut? În cei 28 de ani de profundă democraţie, pe care i-am parcurs de la revoluţie până astăzi, s-au acordat 67.000 de titluri, câte 2.481 pe an. Fericită ţară cu asemenea nemaiauzită cotă de excelenţă în ştiinţă şi-i de-a dreptul miraculos, câtă vreme România alocă doar 0,38% din PIB pentru dezvoltare şi cercetare, mult sub media U.E. Cartea aprigei ziariste se ocupă doar de o latură a scârbavnicei chestiuni. Citeşte: „şcolile doctorale” de pe lângă Academia S.R.I. şi Academia de Poliţie… însă grosul patalamalelor de doctori vin de la universităţile civile, mai ales private, apărute ca ciupercile după ploaie. Doctori de mucava produşi pe bandă rulantă. Astăzi, dacă arunci o piatră în sus, sigur, dar absolut sigur, pică în capul unui doctor, fost politruc. Plagiatorii actuali fură cu hărnicie din tratate, traduceri, Biblie, numai să le iasă doctoratul. Cărţile din cărţi se scriu. Semianalfabeta Elena Ceauşescu ajunsă cândva academician doctor inginer, savant de renume mondial, doctor honoris cauza, a fost un copil de ţâţă în problemă când prof. Univ. Cristofor Simionescu a făcut-o specialist în polimeri. Şi „geniul Carpaţilor”, „Dunărea gândirii”, „omul politic de anvergură planetară” poate fi înţeles cum a fost ornat cu toate pompoasele denumiri, deşi zicea „Dragi tovarăşi şi pretini”.

Că astăzi au ajuns doctori şi profesorii de gimnaziu şi preotul de la Biserica X şi Ilie de la Sculărie, nu mai miră pe nimeni. Ne împopoţonăm cu titluri academice şi vorbim ca foştii miniştri de la Educaţie, sau ca rectorul V. Popa, actualul ministru.

Deşi în anul de graţie 2007 s-a emis Ordinul nr. 365 care obliga doctorandul să declare pe propria răspundere că teza lui este rodul unei cercetări originale, plagiatul n-a fost extirpat. Dimpotrivă, a înflorit şi s-a dezvoltat de la an la an. De ce românii noştri se doresc din tot sufletul doctori? Din două motive:

  1. Titlul îi aduce o aură ca la Sfinţii din biserici şi
  2. Hoţii de doctorate primesc 15% în plus la retribuţie pe diplomele obţinute prin fals.

Curios sau nu, niciun plagiator nu iese în stradă să protesteze şi să strige: „DNA, vino şi mă ia!” că am furat ca un hoţ de mahala. Strigă în schimb, ei plagiatorii – Hoţii! Hoţii! Şi arată spre alţii. Ce spun românii cu bun simţ de situaţia actuală? Ceva trist de tot: „Nu ne mai facem bine niciodată!” Apropo, e adevărat că oamenii şcolii vor ieşi în stradă? Iese şi dr. Petrică, amicul lui Gică?

 

Dumitru RUSU