Vă mai amintiţi cum se sărbătorea Ziua Învăţătorului pe vremea României socialiste multilateral dezvoltate? Nu? Vă narează subsemnatul, ex-purtător de catalog 4 decenii şi la ţară şi la asfalt cu bordură. De ce tocmai eu? Pentru că fac parte din generaţia care s-a născut la ceas amarnic de război, am prins seceta, marea foamete şi toate nenorocirile postbelice. Când am deschis ochii mari şi am început a înţelege lumea, eram deja cetăţeanul unei „Republici populare” încătărămată în chingile unui regim, pe care nici noi nici părinţii noştri nu l-au ales.
Să revenim la Ziua Învăţătorului. De obicei, cadrele didactice din capitala de judeţ sărbătoreau evenimentul la Casa de Cultură sau la Sala Mare a Judeţului, cum hotărau „cei de sus”. La orele 8-9, apostolii neamului, îmbrăcaţi decent şi cu flori în mâini intrau disciplinaţi şi respectuoşi în sala de festivităţi. Sala era ornată în spiritul indicaţiilor de partid, cu lozinci mobilizatoare închinate marilor realizări ale socialismului victorios. Roşul era culoarea predominantă, mai ales pe fundal. În prezidiu tronau „oamenii grei” ai partidului unic prin activiştii lui locali: primul-secretar, inspectorul general şcolar, şefii de la şoimii patriei, pionieri şi utecişti. Elita partidului unic era reprezentată de: Maria Gheorghe, Boboş, Săceanu, Acrâşmăriţei… La categoria inspectori generali amintim pe tovarăşii – azi domni: Crăciun, Lăcătuşu, Uţă, Gille, Creangă… nu pretind că i-am enumerat pe toţi oamenii partidului care au slujit şcoala! Nici cronologia n-am respectat-o cu sfinţenie pentru că unii au „domnit” de două ori.
Materialul de analiză era prezentat de inspectorul general care avea grijă să nu fie nici dur, nici permisiv. Cu şefimea mare nu este bine de pus rău. Cazurile de indisciplină a cadrelor didactice erau stigmatizate public. Se acordau pentru merite pedagogice: diplome, distincţii, decoraţii. Evidenţiaţii erau felicitaţi şi aplaudaţi de cei din sală.
În partea a doua a programului, prezidiul lua loc în sală şi artiştii se urcau pe scenă unde cântau, jucau şi glumeau. Era frumos şi plăcut. Dăscălimea neamţului pleca acasă mulţumită, mai ales că sărbătoarea pomenită se dădea pe 30 iunie, după care începea Vacanţa mare.
Ziua Învăţătorului este cea mai veche sărbătoarea laică, fiindcă în data de 30 iunie 1927, Tribunalul Ilfov a autentificat statutul Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România, prin care se oficializa şi finaliza atunci manifestarea solidarităţii între cadrele didactice la nivelul României Mari, corolar al tradiţiei asociative învăţătoreşti, început în 1869, în diferite provincii în care exista şcoală românească. Mai mult, sediul din perioada interbelică a Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România, a fost la Bucureşti, chiar pe Str. Sfinţii Apostoli Nr 14. De atunci, educatoarele, învăţătorii şi profesorii din România s-au simţit onoraţi să fie serbaţi şi felicitaţi chiar în ziua Apostolilor, aducându-li-se aminte că au cea mai nobilă misiune pentru care merită făcute orice sacrificii asumându-şi apostolatul. În perioada interbelică, la un congres al lor, învăţătorii au fost numiţi „cei băgaţi în lipsuri, în îndatoriri şi iubiri de moşie”. Politicienii de astăzi, nu mai pun mare preţ pe misiunea apostolică a dascălilor, motiv pentru care au găsit de cuviinţă să schimbe şi data sărbătoririi acestora. Până şi „bandiţii de comunişti” au păstrat împământenită Ziua Învăţătorului, la 30 iunie, trecând sub tăcere că în această zi Biserica Ortodoxa Română are în calendar Soborul Sfinţilor 12 apostoli…
După Revoluţie, când ţara a început să se risipească şi noi, entuziasmaţi ziceam că suntem pe drumul cel bun, minunaţii noştri deputaţi din Parlamentul ţării, au adoptat la 9 octombrie 2007, cu 203 voturi pentru, 3 împotrivă şi 3 abţineri, proiectul de lege privind instituirea Zilei Învăţătorului pe data de 5 iunie a fiecărui an. Scurt, clar şi concis. Această dată a fost stabilită prin Legea Nr. 289 din 29 octombrie 2007, manifestarea urmând a avea un caracter educativ, naţional, apolitic şi cultural. Motivaţia mai-marilor din Educaţie? Beton armat. Ziua de 5 iunie, poartă semnificaţia zilei de naştere a dascălului Gh. Lazăr (5 iun. 1779 – 17 sept. 1823), întemeietorul învăţământului modern românesc. E clar?
Potrivit actului normativ, Ziua Învăţătorului este sărbătorită de toate unităţile de învăţământ de stat, particulare şi confesionale din sistemul românesc, iar Ministerul Educaţiei şi alte instituţii abilitate ale statului acordă în această zi: premii, distincţii, medalii şi titluri onorifice, cadrelor didactice şi elevilor merituoşi. Chiar şi celor care au plagiat cărţi întregi!
Datele de 5 octombrie şi 5 iunie au fost introduse şi marcate distinctiv în structura anului şcolar 2013/2014, conform unei decizii luate la 3 iunie 2013 de Ministrul Educaţiei Naţionale, dar unii dintre dascăli n-au ştiut nimic despre cum „s-a schimbat modificarea”. Alţii, profund mâhniţi s-au revoltat pentru că n-au fost puşi în temă. Se poate? Iaca se poate. Să-l ascultăm pe prof. Gh. Amaicei, om legat profund de Asociaţia Învăţătorilor din Neamţ:
„Noi, cei din Învăţământ, de la educatoare până la profesori universitari, ştim că avem o singură sărbătoare, 30 iunie, impusă prin voinţa înaintaşilor noştri, în unul din congresele Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România în 1927, care coincide nu întâmplător cu sărbătoarea creştină a Soborului Sfinţilor Apostoli. Indiferent de regimul politic, această zi dedicată nouă, nu a fost schimbată şi aşa vrem să rămână mereu. În ultimii 10 ani, la noi în judeţ, Ziua Învăţătorului s-a bucurat de o mare atenţie şi a fost organizată de fiecare dată în ambianţă plăcută prin colaborare cu Inspectoratul Şcolar, cu Sindicatul Liber din Învăţământ şi Asociaţia Învăţătorilor, cu sprijinul organelor administrative judeţene şi municipale. Asta până când cineva, un ministru mânat de furia schimbării, a propus cu orice preţ, iar alţii cu ochii închişi au decis şi legiferat să schimbe orânduiala cea veche şi bună”.
Colega Amaicei, ai gândit frumos, ai cuvântat înţelept dar cu ce ai rămas? Întreb şi eu, ca omul?
Dumitru RUSU