* dialog cu dl. Grigore CARAZA, „beneficiar” douăzeci şi unu de ani al închisorilor comuniste – (fragmente)
–Vă rog să detaliaţi programul unei zile din închisoare. O zi obişnuită, dacă putem numi acele zile ca obişnuite…
– Da, mă pot referi la o zi obişnuită, dar sunt în dilemă, pentru că am trăit deopotrivă închisoarea comună dar şi reeducarea. Fiindcă este mare diferenţă dintre ziua de puşcărie obişnuită şi ziua din timpul reeducării.
– Detaliaţi, în acest caz, o zi obişnuită şi una din timpul reeducării.
– O zi obişnuită? Ne sculam dimineaţa la ora şase, la ora şapte era deschiderea. La ora şase se schimbau gardienii, la douăsprezece ore. Schimbul era la ora şase dimineaţa şi la ora şase seara. Primeam, ca mic dejun, o cană de aşa zis ceai, care de obicei nu era nici dulce. Sau mai primeam un fel de cafea care era o zeamă colorată, fără zahăr, fără gust. Zahărul îl furau la bucătărie, că nici în societate, afară, nu se găseau alimentele de bază. Şi ne venea dimineaţa porţia de pîine pentru toată ziua, era vorba de un sfert de kilogram de pîine, adică două sute cincizeci de grame, pentru douăzeci şi patru de ore. Era un fel de pîine care se făcea în tavă, cu foarte multă apă, că dacă o strîngeai în mînă rămînea ca un cocoloş. Deşi era pîinea pentru o zi întreagă, de obicei cînd o primeai o mîncai imediat. Apoi răbdai. Răbdarea era lungă şi grea, din punctul acesta de vedere. Apoi urma programul obişnuit. Adică stăteai în celulă. Şi aşteptai. În zilele bune eram scoşi în curte, ne mişcam în cerc, cîte douăzeci de minute, la distanţă unul de altul, să nu putem comunica. Eram scoşi deţinuţii din cîteva camere, din cîteva celule. Acesta era actul de bunăvoinţă cel mai mare pe care îl făceau gardienii. În rest, zăceam în celulă, într-o atmosferă de aşteptare şi deznădejde.
– Cît era de mare o celulă?
– O celulă era de patru metri pe doi.
– Deci opt metri pătraţi. Şi cîţi eraţi în acest spaţiu extrem de mic?
– La început, în anul 1950, cînd eu am ajuns în Aiud, aveam douăzeci de ani atunci, şi îmi amintesc că am fost introdus la etajul doi, spre nord, în celula 199. Nu era nimic în celulă, absolut nimic, şi ne-au băgat cîte opt în fiecare celulă, stăteam unul lîngă altul, fără rogojină pe jos, fără nimica. Şi aşa am stat luni de zile pînă ce şoldurile noastre şi dreptul şi stîngul începuseră să puroieze, fiindcă era tare duşumeaua iar noi eram din ce în ce mai slabi. Fiindcă acolo se murea de foame. Şi zilnic se murea de foame. În scurt timp vedeai că nu te mai puteai ridica de jos decît ţinîndu-te de perete şi cînd ajungeai pe verticală trebuia să te obişnuieşti pentru că celula se învîrtea cu tine. Şi abia apoi puteai să faci doi, trei paşi, înainte şi înapoi. Că nu aveai unde să te mişti, în opt metri pătraţi şi în înghesuiala aceea. Apoi venea la prînz mîncarea – şi ce era mîncarea? – era un polonic de patru sute de grame cu o fiertură. Cînd era varză, aveai cîteva fire, în rest era apă. Cînd era fasole, numărai douăzeci, douăzeci şi două de boabe. Mai era arpacaşul, la fel număram boabele de arpacaş fiert în multă zeamă. Ce înseamnă arpacaş? Denumirea vine din maghiară şi înseamnă orz decorticat. E un aliment fără valoare nutritivă, e pentru animale iar pe om îl îndobitoceşte. Abia la a treia condamnare, după 1970, s-a scos orzul decorticat din alimentaţie, chiar şi din alimentaţia deţinuţilor şi asta printr-o înţelegere internaţională. Orzul a rămas, astfel, numai pentru animale. Luat aşa, calculat, mîncarea pe care o primeam într-o zi cu bunăvoinţă ajungea la şase sute de calorii, în condiţiile în care un om are nevoie, ca să supravieţuiască, de două mii patru sute de calorii pe zi. Noi aveam şase sute…!
– Ce se întîmpla după amiază? Care era programul unei după amieze obişnuite?
– Acelaşi program…
– Dar ce însemna program?
– Nimic. Aşteptai, în întuneric, chircit pe o parte şi pe alta, pe o duşumea rece, să treacă timpul. Atîta. Programul era al călăilor, să cedezi psihic, să te dezumanizezi, să înnebuneşti, să mori. Noi nu eram acolo, în puşcăria comunistă, nişte deţinuţi care îşi ispăşeau o pedeapsă, noi eram închişi ca să dispărem, să murim încetul cu încetul. Ne mai învîrteam ca să nu amorţim, vorbeam în şoaptă, încercam să ne convingem unul pe altul că nu am murit, ne îmbărbăta.
– Deci totul se petrecea în celulă. Opt oameni, în opt metri pătraţi, încercînd să supravieţuiască. Prin uşă treceau doar speranţa şi gîndul. Acestea erau cele mai vii lucruri din acel peisaj mortificat.
– Aşa e. Nu ne-am pierdut nici o clipă speranţa.
– Şi ce speraţi?
– Că vom fi liberi. Atunci gîndeam la moment, eram noi, fiecare în parte şi mai era sistemul care voia să ne îngenuncheze, să ne facă să dispărem.
– Era întuneric în celulă?
– La început, da. Apoi ni s-au pus un fel de jaluzele şi celulele erau în semi-întuneric. Erau nişte jaluzele din lemn care erau orientate înspre cer.
– Puteaţi să citiţi?
– Nici pe departe. Era interzis complet. Dacă ţi-ar fi găsit numai un colţ de ziar, te băga la izolare.
– Puteaţi vorbi unul cu altul?
– Da, dar numai în şoaptă.
– Cum erau aleşi deţinuţii dintr-o celulă? La întîmplare sau după o anumită regulă, după o anumită pedeapsă…?
– La început, la întîmplare, dar mai tîrziu au fost diferite formule după care erau grupaţi în celule. De exemplu, au fost şi în ordine alfabetică. După aceea pe categorii intelectuale, profesionale. Oricum, tovarăşii de celulă se schimbau periodic, unii primeau alte pedepse, alţii erau mutaţi la alte închisori. Îşi făceau de lucru cu noi, să dea impresia că au multă treabă, că fiara luptă împotriva comunismului chiar din celulă.
– După amiază, în celula semi-întunecată, vorbind doar în şoaptă. Se mai întîmpla ceva? Vă ideologiza? Vă puneau să citiţi documetele partidului, să ascultaţi prelegeri despre viaţa nouă…? Ce se mai întîmpla? O zi e lungă, mai ales cînd nu faci nimic.
– Nimic din toate astea. Eram ca nişte saci de cartofi într-un siloz. Trebuia să murim datorită propriei inutilităţi, să turbăm, să ne umilim, să dispărem. Asta se dorea, de fapt.
– Cum se petrecea o seară obişnuită?
– La ora optîsprezece se schimbau gărzile, venea gardianul din tura de noapte. Vă daţi seama, în amorţeala aceea pînă şi acest lucru era un eveniment. Apoi iarăşi aşteptam, zăceam. Ar putea cineva să facă un exerciţiu, măcar mental, de ce însemna acea aşteptare, în acele condiţii? Apoi era stingerea…
– La ce oră era stingerea?
– La ora 21 la început, mai apoi la ora 22.
A consemnat Adrian ALUI GHEORGHE
(continuare în numărul viitor)