Neuschwanstein şi Linderhof
Castelul Neuschwanstein şi palatul Linderhof sunt două edificii de vis, legate de numele, viaţa şi ambiţiile excentricului şi romanticului rege Ludwig al II-lea al Bavariei.
Castelul, înălţat în decorul maiestuos al Alpilor Bavarezi este considerat cel mai încântător din lume. Walt Disney, un alt creator de împărăţii fermecate a realizat castelul Frumoasei Adormite după modelul oferit de Neuschwanstein, pe care l-a păstrat apoi şi ca generic la începutul producţiilor sale.
Pentru a-i înţelege farmecul, trebuie să vedem la faţa locului cum turlele castelului, de culoarea fildeşului se ridică graţioase pe fundalul de un verde întunecat al brazilor, de parcă ar fi făcute din vată de zahăr. Povestea acestuia începe în anul 1869 când regele îşi propune să construiască un castel mai „medieval” decât oricare construit în evul mediu. Viziunea sa romantică s-a reflectat în alegerea unui scenograf în loc de un arhitect pentru a realiza proiectul. Regele iubea legendele şi a cerut ca pe pereţi să fie pictate poveştile eroilor medievali, în special cea a lui Lohengrin – Cavalerul Lebedei, care devenise un personaj important în imaginaţia lui Ludwig. De altfel, dacă încercăm să traducem denumirea castelului ar rezulta ceva legat de „Noua Lebădă de Piatră” (neu – nou; schwan – lebădă; stein – piatră).
Obsesia regelui pentru acest personaj l-a atras către compozitorul Richard Wagner, care a devenit idolul său, ei transformându-se în colaboratori artistici şi mai ales în buni prieteni. Fără sprijinul lui Ludwig, Wagner nu ar fi putut să pună în scenă „Tristan”, „Inelul Nibelungilor” sau să compună opera „Parsifal”. Pe măsură ce regele înainta în vârstă se petrecea o metamorfoză, şi castelul lui Lohengrin devenea Castelul Graal din „Parsifal”. Parsifal era unul din cavalerii Mesei Rotunde, care a reuşit să zărească Sfântul Graal. Ludwig îi cunoştea povestea din copilărie şi o scrisoare a lui către Wagner a fost cea care a inspirat prima schiţare a operei de către marele compozitor. Sala Sfântului Graal este întruchipată de fapt în Sala Tronului la Neuschwanstein, dar mie mi-a plăcut cel mai mult Sala Cântăreţilor, realizată în perioada 1883-1884, pictată cu scene din povestea lui Parsifal. După părerea mea, această sală, care te lasă cu respiraţia tăiată, este expresia cea mai înaltă a geniului creatorilor castelului şi a colaborării dintre Ludwig, Wagner şi proiectant, şi ne dă cea mai clară idee despre exuberanţa şi bogăţia întregului edificiu.
Ca rezultat al înclinaţiei sale visătoare, Ludwig a neglijat treburile guvernării iar tezaurul a fost secătuit. Miniştrii săi au complotat să-i pună capăt domniei, declarându-l nebun. El a şi rămas în istorie, cu totul şi cu totul nedrept, sub denumirea de „Regele Nebun”. În legătură cu acest aspect, verişoara sa, Elisabeta de Austria, care îl cunoştea mai bine decât oricine, a spus: „Regele nu era nebun, era doar un excentric trăind într-o lume a visului”.
În 1886 regele a fost luat de la Neuschwanstein şi închis în micul castel Berg. Două zile mai târziu, trupul său şi al celui care îl supraveghea, doctorul Gudden, au fost găsite în apele lacului Stanberg. Asupra acestei morţi planează şi astăzi un mare mister. Dar ceea ce a rămas în urmă aparţine unei lumi eroice şi însufleţite, iluzorii dar în acelaşi timp trainice – pe care a creat-o relaţia între regele Ludwig şi Wagner. Când noi doi vom fi morţi – îi scria Ludwig lui Wagner – opera noastră va continua să fie un exemplu strălucit pentru posteritatea îndepărtată…
La 45 km est de Neuschwanstein, se află o altă construcţie monumentală a aceluiaşi suveran – palatul Linderhof. Înainte de a trece mai departe aş dori să punctez diferenţa dintre un castel şi un palat. În timp ce castelul este o construcţie mare, medievală, flancată cu turnuri şi creneluri, înconjurată de ziduri şi şanţuri (toate cu scopuri de apărare), palatul corespunde unor perioade de pace îndelungată şi este o clădire somptuoasă, dominată de lux şi înconjurată de grădini în diferite stiluri.
Odată cu palatul Linderhof întâlnim o altă ipostază a regelui Ludwig al II-lea al Bavariei, aceea de admirator al regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei şi implicit al monarhiei absolute, la care însă nu a putut avea acces, datorită perioadei istorice în care a trăit. Palatul s-a dorit o replică a celui de la Versailles, fiind impregnat de simboluri care arată veneraţia faţă de regele francez, dintre care menţionez doar câteva: soarele apare în decoraţiunile mai multor camere; Ludwig a adoptat şi deviza Regelui Soare – „Nec pluribus impar” – care poate fi văzută pe plafonul vestibului de la Linderhof; o statuie ecvestră a regelui francez se află în partea centrală a holului; scara principală este o formă redusă a celebrei „scări a ambasadorului” de la Versailles; există şi o sală a oglinzilor cu mult mai mică decât cea de la Versailles, în care regele îşi petrecea nopţile în care nu putea dormi; prezenţa grădinilor din jurul palatului etc.
Construcţia a început în anul 1874 şi se consideră că a fost reşedinţa favorită a regelui, în care a locuit cel mai mult şi în care se îmbină stilurile roccoco, baroc şi istoricism. Acesta din urmă, mai puţin cunoscut, a fost un fenomen artistic şi social din secolul al XIX-lea care a vizat glorificarea evului mediu şi preluarea formelor artistice din trecut.
Gianina BURUIANĂ