„Poezia este o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei”, spunea Lucian Blaga. „Matematica este îmblânzitorul ce a domesticit infinitul”, afirma acelaşi poet. Ea este „limba cu care Dumnezeu a scris Universul”, a spus atât de frumos Galileo Galilei, iar matematicianul Grigore Moisil spunea că acesta este citatul lui preferat. De asemenea, tot el scoate în evidenţă faptul că: „Un matematician face matematică fiindcă vede în matematică ceva frumos, ceva interesant, ceva care îi place, ceva care îi e drag, ceva care îl tulbură, îl face să gândească, să mediteze, să viseze… Învăţând matematică, înveţi să gândeşti”.
Poetul matematician Ion Barbu (pe numele său Dan Barbilian) a scris că „matematica este ca iubirea, o idee simplă care poate deveni complicată”. „Natura vorbeşte în limba matematicii; literele acestei limbi sunt cercuri, triunghiuri şi alte figuri geometrice”. (Galileo Galilei)
* * *
Matematica este un limbaj care descrie lumea fizică. Fascinaţia acestei discipline asupra poeţilor simbolizează locul luminos unde geometria întâlneşte iubirea. Dumnezeu este iubire. Iar Religia este un termen generic pentru comuniunea filială de iubire sfântă dintre Dumnezeu şi om, trăită înlăuntrul inimii. Ea se manifestă prin credinţă, cult, virtuţi şi fapte bune.
Descartes, filozof şi matematician francez, care a încercat să descopere sensul lumii printr-o abordare raţională, prin ştiinţă şi matematică, are numeroase aforisme, printre care: „Existenţa lui Dumnezeu este mai sigură decât cea mai sigură dintre toate teoremele geometriei”.
Se consideră că religia este iraţională, pentru că se bazează pe credinţă. Acelaşi lucru se poate spune despre matematică. „Matematica este muzica raţiunii”. (James Sylvester) Este iraţională pentru că se bazează pe credinţă. Este acesta un paradox? Nu, pentru că mergând pe firul ştiinţei matematicii, privită ca o disciplină iraţională, vom observa că la baza ei stau nişte afirmaţii, care nu au fost demonstrate – axiomele. Axioma se consideră adevărată şi nu trebuie demonstrată. Aşadar, religia matematicii se manifestă prin credinţe fundamentale şi nedemonstrate, (inexplicabile raţional) ca şi în religia creştină, în care omul îşi fundamentează viaţa nu doar pe teoriile şi ipotezele ştiinţei în general, ci şi pe sfinţirea şi mântuirea omului.
Dacă am ajunge la concluzia că matematica este descoperită de mintea omului, atunci ar trebui să acceptăm că altcineva a creat-o, o persoană mai presus de oameni. De fapt ar trebui să recunoaştem că a fost creată de Dumnezeu şi transmisă prin inspiraţie divină oamenilor.
Omul s-a conceptualizat şi a dat denumire numerelor din necesitatea de a convieţui în natură, de a trăi în comuniune cu ceilalţi, sub inspiraţie divină.
Nicolaus Cusanus (1401-1464) poet, filozof, teolog şi matematician german, susţinea că: „Matematica ne ajută în cea mai mare măsură la cunoaşterea feluritelor lucruri divine”. El dă exemple de scriitori, teologi şi filozofi care au apelat de-a lungul timpului la matematică, pentru a înţelege divinitatea:
– pentru unii dintre aceştia, adevărul maxim era comparat cu o dreaptă infinită;
– pentru alţii, Sfânta Treime era comparată cu un triunghi echilateral;
– alţii credeau că Dumnezeu este un arc sau o sferă infinită.
Numerele lui Dumnezeu sunt fascinante, ele apar în toată Sfânta Scriptură. Şapte este numărul perfecţiunii divine sau al desăvârşirii, unul dintre numerele fundamentale de-a lungul istoriei omenirii. Tot şapte sunt şi virtuţile omului: smerenia, dărnicia, bunătatea, răbdarea, modestia, abstinenţa şi sârguinţa.
Există multe lucruri despre care avem păreri diferite, dar matematica ar fi o cale prin care, nu-i aşa, faptele devin reale, pentru că semnul egalităţii „=” pare a oferi perfecţiunea întruchipată în orice demonstraţie: unu plus unu este egal cu doi (1+1=2). Ni se mai spune că matematica ar sta la baza ştiinţei, iar ştiinţa ar produce tehnologia. Totuşi să nu uităm că noi, oamenii din această „lume modernă”, ne tot bucurăm de „avansul” tehnologic şi invenţiile apărute, fără să mai chestionăm raţiunea lor de a fi.
În 1979, matematicianul Benoît Mandelbrot, născut în Franţa, stabilit în America, foloseşte cuvântul „fractal”. Acesta defineşte o figură geometrică fragmentată, ce poate fi divizată într-o infinitate de părţi, fiecare din ele fiind o copie a întregului. Astfel de „reproduceri” matematic construite, sunt cu miile în natură: fulgii de zăpadă, ape, nori, plante. Omul ajunge la concluzia că el este doar beneficiarul unor informaţii care demonstrează că există într-adevăr o inteligenţă supremă, căruia îi spunem Dumnezeu. Matematica este cea mai umană dintre toate domeniile cunoaşterii, întrucât singurul loc în care locuieşte este mintea umană, dar nu este un produs al minţii umane. Omul descoperă şi inventează lucruri conform dorinţelor ce sălăşluiesc în inima sa. Dacă meşterim un lucru oarecare, proiectul respectiv îl gândim deja şi în adâncul sufletului. Nu putem decât să fim de acord cu Galileo Galilei „matematica este alfabetul cu care Dumnezeu a scris Universul”.
Matematica este „glasul” care descrie, ilustrează şi exprimă complexităţile din viaţă, din jurul nostru. Ea poate descrie cu acurateţe funcţionarea lucrurilor care depăşesc limitele fizice, oferind de-a lungul timpului limbajul pentru citirea profundă a Cosmosului, pentru descoperirea intenţiilor lui Dumnezeu. De aceea este numită atât de inspirat „limbajul lui Dumnezeu”, deoarece are un caracter divin.
Prof. Anca APETREI,
Şcoala Gimnazială Nr. 2, Structura Văleni