Mi-aş dori să începem şcoala în varianta verde
• Interviu cu doamna Gabriela Banu – director al Casei Corpului Didactic Neamţ
Din 29 mai 2020, Casa Corpului Didactic este condusă de doamna Gabriela Banu, care, de-a lungul timpului şi-a construit un nume solid în mediul educaţional, prin realizări incontestabile. A început cariera didactică în anul 1986, ca profesor de discipline tehnice la Grupul Şcolar Industrial de Industrie Alimentară Roman, pe care l-a şi condus ca director adjunct în perioada 1997-2002. A devenit apoi director adjunct la Colegiul Tehnic de Transporturi Piatra-Neamţ (2002-2003). Aceasta este şcoala la care şi-a dedicat eforturile ca profesor, intermitent cu funcţia de inspector general adjunct (2004-2005, 2007-2009, 2012-2015).
– Doamna Gabriela Banu, sunteţi o figură marcantă a învăţământului nemţean, şi asta de multă vreme. Care este portretul pe care vi l-aţi face dvs. în peisajul educaţional?
– Profesional, Gabriela Banu este un om împlinit pentru că a iubit întotdeauna ceea ce a făcut. Am iubit copiii şi de la primul contact cu şcoala, ca profesor, am simţit că acolo sunt eu, mă regăsesc cu totul, chiar dacă în acea perioadă eram inginer cu normă întreagă la Fabrica de Zahăr. Am primit ca sarcină să fiu profesor la Şcoala de Maiştri în afara programului şi am simţit că preţuiesc atât de mult să fiu la catedră încât nu mi-am mai dorit altceva, deşi au apărut şi alte variante, am avut posibilitatea să aleg oportunităţi de funcţii în partea economică, dar am considerat că asta vreau să fac toată viaţa.
– Şi acum să aflăm câte ceva despre omul Gabriela Banu…
– Gabriela Banu are o familie mare şi foarte frumoasă, mulţi prieteni şi este o fiinţă împlinită din toate punctele de vedere, dar mai ales emoţional. Din punct de vedere financiar, nu mi-am dorit nici prea mult dar nici prea puţin şi am tot ce-mi trebuie. Cea mai mare satisfacţie este că am dobândit totul prin muncă, pas cu pas; dacă îţi doreşti să ai mult dintr-o dată, dispare acea satisfacţie comparativ cu situaţia când ai parcurs anumite etape. Dar pentru mine esenţială este familia mea puternică, ce îmi oferă o anumită siguranţă, pentru că aceasta mă stimulează să muncesc mult şi să contribui cu ceva prin locurile prin care trec.
În general, ceea ce mi-am dorit am realizat. Poate am mici dezamăgiri legate de oameni, pentru că eu întotdeauna sunt un om pozitiv şi ofer încredere celui din faţa mea, până dovedeşte contrariul.
Mai am şi o mică dezamăgire legată de mine, în sensul că nu am fructificat poate îndeajuns oportunităţile pe care le-am avut şi toată viaţa mea am aşteptat să spună altcineva că merit o funcţie sau o avansare. Am aşteptat şi poate n-am primit întotdeauna ceea ce am meritat…
– Un număr foarte mare de ani aţi fost inspector general adjunct la ISJ Neamţ şi aţi condus instituţii de învăţământ. Consideraţi că este vocaţie de management sau şcolire?
– Eu zic că sunt amândouă, dar pe primul loc stă vocaţia. Apoi vine învăţarea care durează toată viaţa. A fi manager se învaţă zi de zi, mai ales dacă vezi „personajul” ca pe un lider, nu ca pe un şef. Dacă nu ai calităţi de lider şi nu reuşeşti să-ţi formezi în jur o echipă care să te dorească şi să fie alături de tine – nu ai nici realizări. Cu forţa nu mai merge şi de aceea eu nu am avut în vocabular cuvântul „trebuie”. Am spus întotdeauna „vă rog”, am considerat că sunt colegii mei şi din punctul de vedere al funcţiei am încercat să mă înconjur de persoane care poate ştiau mai mult ca mine, pentru că acest gen de echipă ajută şi managerul să crească. Satisfacţia de a fi eu cel mai deştept a fost întotdeauna străină de mine. Am preferat echipe în care fiecare completează cu ceva pentru a forma un întreg. Rolul managerului este să organizeze, să-şi asume o responsabilitate, să înveţe de la toţi, să motiveze, să stârnească entuziasm.
Ţin foarte mult la munca în echipă, şi acasă şi la serviciu şi cel mai mult mi-a plăcut să fac echipă cu elevii. Învăţământul îţi dă posibilitatea să fii liber, să îţi exprimi personalitatea, pentru că aici nu eşti încorsetat decât de o curriculă şi atunci îţi cauţi o metodă şi strategia didactică pentru ca elevul să fie mulţumit, să dobândească şi cunoştinţele necesare dar să fie şi format şi educat pentru viaţă. Eu nu am considerat copiii nişte indivizi, au fost totul pentru mine. Acum le simt lipsa, ca şi în perioadele când am fost inspector. Am vrut să fiu colega mai mare a lor, să îi înţeleg profund.
– V-aş ruga să treceţi în revistă câteva argumente care v-au făcut să acceptaţi provocarea de a deveni directorul Casei Corpului Didactic.
– Cred că provocarea a venit mai ales din faptul că simţeam că mai am de oferit ceva şi în altă parte. Am vrut să ies puţin din rutină, din situaţiile în care te complaci zi de zi, şi m-a ajutat faptul că toată viaţa am primit provocări de la Dumnezeu pentru a nu mă plictisi niciodată (deşi cred că mă stăpâneşte o frică să nu fiu cuprinsă de plictiseală). Aceste înfruntări mă ajută să-mi menţin energia fizică, mentală şi emoţională.
Am acceptat şi pentru faptul că am făcut formare toată viaţa. Pe când eram inginer stagiar se făcea reconversie profesională a muncitorilor la locul de muncă. Acolo m-am iniţiat în formare profesională, pe care o făceam cu grupe de 5-6 oameni. Menţionez că în facultate nu am urmat cursul de psihopedagogie pentru că nu m-am gândit că voi îmbrăţişa cariera didactică, dar această primă experienţă mi-a dovedit că pot intra uşor în comunicare cu persoanele.
Apoi am început colaborarea ca formator cu AJOFM, după care în 2005 m-am gândit să-mi înfiinţez propria firmă de formare profesională a adulţilor, unde, în premieră pe judeţ, am iniţiat cursul de formator. Nu ştiam pe atunci dacă eram pe drumul cel bun, dar îmi amintesc că am fost invitată la un seminar internaţional şi acolo m-am edificat că într-adevăr există un viitor pe această cale.
Am fost şi profesor de legislaţie rutieră unde, îmi place să glumesc spunând că mi-am dat doctoratul în formare. De ce? Pentru că pe vremea aceea lucrai laolaltă cu persoane cu patru clase şi cu cei cu studii superioare, şi toţi trebuiau să dobândească acelaşi bagaj de cunoştinţe.
Un alt argument pentru care am acceptat această funcţie este faptul că am reuşit să cunosc foarte bine oamenii din sistemul de învăţământ din judeţul Neamţ, atât directori, cât şi profesori, tot prin intermediul acelor cursuri. În 2002 am început şi colaborarea cu Casa Corpului Didactic şi am debutat la cursurile de „Metodica predării disciplinelor tehnice”, cu programă concepută de mine. Aşa se face că acum, aici este locul în care mă simt cel mai confortabil.
În concluzie: cunosc oamenii, cunosc sistemul, cunosc nevoile de formare.
– Fiecare manager are o viziune proprie despre cum trebuie condusă această instituţie. Consideraţi că trebuie aduse anumite schimbări?
– E normal ca fiecare manager să aibă propria viziune, să dorească să schimbe ceva care poate nu merge. Ceea ce-mi doresc eu mai mult având în vedere contextul actual şi importanţa învăţământului on-line, este să vin cu acele cursuri care să răspundă necesităţii adaptării curriculumului la educaţia on-line. Şi aceasta cu atât mai mult la disciplinele tehnice, unde nu prea există manuale.
În plus îmi doresc să putem oferi cât mai multe cursuri gratuite, pe lângă cele plătite de către profesori. Avem deocamdată în ofertă peste 20 de cursuri gratuite la care s-au înscris peste 700 de cadre didactice. Dacă tot suntem instituţia care se ocupă de formare şi perfecţionare, am încercat să atragem formatori care să fie dispuşi să lucreze atât pentru cursuri remunerate cât şi pentru cele gratuite şi n-am întâmpinat nici un refuz.
– CCD este una din instituţiile vitale în formarea, perfecţionarea, adaptarea, sincronizarea învăţământului cu prezentul. Dar cum acţionezi când ai doar probleme şi n-ai cadru legislativ?
– Am considerat că întotdeauna, în calitate de conducător trebuie să dai soluţii la problemele care apar. Aşa că atunci când am fost numită director le-am spus colegilor să-mi dea doar problemele de rezolvat, nu sarcinile lor, pentru că acesta este rolul meu. Chiar când nu există cadru legislativ pentru o anumită chestiune, ieşirea din impas mai ţine şi de bun simţ, de experienţă şi de interesul pe care şi-l dă omul. Dacă rezolv probleme fără a încălca legea sau demnitatea altor persoane, eu spun că lucrurile stau bine. E uşor să spui „nu se poate” sau „nu ştiu”, dar nu e de mine. Eu nu mă las până nu încerc toate posibilităţile pentru a trece piedicile şi asta mă ajută să am conştiinţa împăcată.
– Sunteţi mulţumită de ceea ce aţi realizat până acum la conducerea CCD? Vreo neîmplinire?
– Abia am început, dar totuşi am o nemulţumire legată de faptul că suntem prea puţini în colectiv, organigrama este prea restrânsă. Astfel nu putem face mai mult, suntem limitaţi, am vrea să facem mai multe cursuri. Am fost puşi în situaţia de a opri înscrierile profesorilor pentru că vrem să facem treaba foarte bine, nu doar să dăm nişte adeverinţe.
Neîmplinirea mai vine din faptul că nu putem satisface întotdeauna aşteptările celor din jur. De exemplu noi primim sute de emailuri pe zi şi suntem în imposibilitate de a răspunde la toate.
– Ce posibilităţi întrevedeţi pentru ca CCD să fie mai prezentă în viaţa cadrelor didactice?
– Cred că aici trebuie lucrat mai mult la comunicarea cu şcolile, pentru că noi, ca să ajungem la colegul nostru – profesorul, postăm pe site-ul nostru, al Inspectoratului, luăm legătura cu directorii. Aceştia au un mare rol dacă transmit profesorilor în cancelarie tot ce aducem nou, dacă afişează la avizier sau folosesc orice modalitate de popularizare.
Altă şansă este legată de identificarea nevoilor de formare ale profesorilor. Noi folosim chestionarele, dar acestea fie că nu ajung la toţi profesorii, fie că nu sunt bine realizate. Consider că trebuie să ne aplecăm foarte mult către acest aspect pentru a oferi cursuri – nu după cum ne trece nouă prin minte – ci, care corespund nevoilor reale ale dascălilor, şi care, până la urmă să conducă la succesul elevilor.
– Care este opinia dvs. despre modul cum este pregătit acest „14 septembrie 2020”?
– Aici este vorba de asumare. Pregătirea acestui „14 septembrie 2020” trebuie să se facă astfel încât noi profesorii, instituţiile, părinţii să ne asumăm că facem fiecare tot ce trebuie pentru ca şcoala să fie acel mediu în care este în siguranţă şi elevul şi profesorul şi toţi cei care contribuie la sistemul educaţional. Deci, nu doar directorul şcolii, nu doar primarul şi ministerul, care încearcă prin tot felul de proceduri să găsească o cale ci toţi trebuie să ne asumăm răspunderea. Şi aici se vede cel mai bine dacă funcţionează lucrul în echipă. Eu văd sistemul educaţional ca o echipă între comunitate, şcoală, mediu privat, mediu social, cel economic şi ministerul, care este forul tutelar. Dacă împreună reuşim să realizăm proceduri unitare, dacă venim cu ceea ce este necesar şi legal pentru asigurarea sănătăţii, totul va fi în regulă. Şi să nu uităm rolul familiei, pentru că până la urmă copilul pleacă din mediul familial şi trebuie să se întoarcă acolo. Pleacă sănătos şi trebuie să se întoarcă sănătos. Trebuie învăţat şi din familie că trebuie să respecte nişte reguli.
– Personal, cum aţi gândi începerea noului an şcolar?
– Mi-aş dori să începem şcoala în varianta verde, astfel încât să văd elevul, să-l simt, dar nici varianta on-line nu e rea. Este un alt mod de abordare, dar să nu uităm că şcoala nu înseamnă numai transmitere de informaţii. Este cu mult mai mult şi în primul rând învăţarea respectului faţă de oameni, care ne ajută atât de mult să avem realizări în viaţă.
Cred că învăţământul on-line induce multă presiune pe părinţi, pentru că elevul, mai ales cel din ciclul primar nu are încă responsabilitatea de a participa singur la acele cursuri. Şcoala directă transferă responsabilitatea către instituţie şi astfel părinţii îşi pot vedea de munca lor, de activităţile lor.
– Credeţi că această pandemie ne-a schimbat ireversibil vieţile?
– Da, pentru că, în primul rând ne-a făcut să abordăm altfel relaţiile umane şi aproape tot ce ţine de universul nostru profesional. În plus, acum ne-am dat seama ce fericiţi eram: puteam să călătorim oriunde, să ne întâlnim oriunde, să ne vedem oricând. Mi-au lipsit mult călătoriile, întâlnirile cu prietenii, plimbările, comunicarea non-verbală, socializarea. Nu m-am plictisit nici un moment, am stat mult acasă şi am recuperat multe, dar până la urmă mi s-a părut că am devenit prea casnică. Eu sunt o persoană foarte activă şi mi-am găsit tot timpul ceva de făcut dar la un moment dat am simţit nevoia să fac ceva util comunităţii. Şi atunci am acceptat postul de director al Casei Corpului Didactic.
Gianina BURUIANĂ