Înainte de vacanţa de Paşti, cum i se zice acum, sau vacanţa de primăvară cum i se zicea înainte, adică în timpul comuniştilor – or fi fost oare comunişti? – a existat anul acesta o săptămână de hoinăreală pentru elevi. A fost botezată pompos Altfel de şcoală, s-a învăţat altceva sau altfel: sau şi una şi alta.
Eu, după vreo şaizeci de ani de şcoală de toate felurile am rămas cu o idee fixă, pornind de la concepţia că şcoala este o instituţie de instrucţie (învăţare) şi educaţie (comportare peste tot şi tot timpul după anumite reguli şi principii) care se fac la şcoală cu profesorul sau învăţătorul stând la o masă, care se deosebeşte de masa de acasă sau de la restaurant, numită catedră, iar lângă catedră, în dreapta, sau în stânga sau în spatele ei, depinde de cum se uita privitorul, pe perete era o suprafaţă vopsită în negru, eu am văzut-o vopsită şi în verde, numită tablă. Pe această tablă s-a scris şi se mai scrie cu un obiect alb numită cretă care lasă urme albe.
De mult, de mult de tot, ştiu o ghicitoare care mi-a spus-o tata întâi, apoi doamna. Se înţelege, desigur, doamna învăţătoare (nu doamna învăţător cu se zice acum deşi în toate dicţionarele de la Şăineanu încoace, şi de mai dinainte, există cuvintele învăţător, masculin, folosit atunci când ne adresăm unui domn, şi învăţătoare, atunci când ne adresăm unei doamne sau domnişoare). Ghicitoarea are următorul enunţ: Câmpul alb, oile negre, cin’ le paşte le cunoaşte, cin’ le vede nu le crede. Când e vorba de tabla din şcoală ghicitoarea ar putea suporta o modificare: câmpul e negru iar oile sunt albe. Indiferent de culoare câmpului sau a oilor, pentru a învăţa să paşti asemenea vieţuitoare cu un suflet aparte şi fără spiritul de turmă trebuie să mergi la şcoală. Deci, repet, după cum ne spune pedagogia, şi-a lui Comenius, şi-a lui Pestalozzi, şi-a lui Haret etc., şcoala este locul, spaţiul, nu locaţia, necesar, dar nu suficient, pentru instrucţie şi educaţie. Tot de la pedagogii enumeraţi mai înainte, dar şi din proprie experienţă, ştiu că un rol important pentru învăţare şi comportare îl are munca, munca ca activitate practică, fie fizică, fie intelectuală. În sens larg, şi activitatea şcolară este muncă. Sau stabilit, în decursul timpului, de la Socrate încoace, dacă nu şi de mai înainte, norme, moduri, principii despre ce şi cum trebuie să se înveţe, ce calităţi trebuie să aibă un absolvent de şcoală. Multe au fost respectate şi se mai respectă. Oricum, învăţământul are un caracter conservator, nu se pot face schimbări majore fără să-i afecteze substanţa. La noi, la români, cel puţin în ultimi şaizeci, şaptezeci de ani modificările s-au ţinut lanţ. În bine? Parcă mai mult în rău.
Conceptul Altfel de şcoală a apărut peste noapte, s-a dat o săptămână liberă de la buchea cărţii. Din cele ce am aflat de la copii, de la dascăli, din presă, în această perioadă elevii au vizitat muzee, au făcut excursii pe dealuri, prin oraş, pentru cunoaşterea mediului etc. În acea perioadă am avut nevoie să merg la biblioteca judeţeană pentru o carte. La intrare un grup de elevi, deşi eu am deschis primul uşa, au dat buzna peste mine şi au ieşit afară. Tot în aceeaşi zi doi tineri, tot de vârstă şcolară, se urcase cu picioarele pe una din băncile din parc. La o altă bancă un grup gălăgios umpluse aleea, în faţa lor, cu coji de seminţe. Tot în acea săptămână a trebuit să mă feresc pe trotuar, iertată-mi fie expresia, din calea unor turme bipede, iar stăpânul lor, a se citi profesorul, era invizibil. Desigur, păduri fără uscături nu există!
Dar Altfel de şcoală, ca manifestare a existat de când mă ştiu într-o relaţie cu şcoala. Cu scuzele de rigoare, am să vorbesc puţin despre ceea ce făceam eu, modestia nefiind întotdeauna o latură pozitivă în activitatea omului. Am colindat cu elevii Ceahlăul, munţii din jurul oraşului. I-am dus pe cei mici la bâlci şi la săniuş, am organizat excursii în ţară şi străinătate, şi toate fără să deranjez procesul de învăţământ. Dar poate vă spune domnul Gheorghe Amaicei de drumeţiile de duminica cu bicicleta, sau de expediţiile din Munţii Piatra Craiului, Bucegi etc. Alţi profesori au făcut expediţii pe urmele călătoriilor lui Calistrat Hogaş, au urmat cursul Bistriţei de la izvoarele din munţii Rodnei până la vărsarea în Siret. Vara porţile şcolilor erau deschise pentru activităţi de vacanţă. Existau tabere ale elevilor cu înclinaţii pe anumite discipline şcolare.
E drept că pe atunci nu se făceau proiecte, acestea erau rezervate doar constructorilor de hidrocentrale, oraşe, uzine, profesorul sau învăţătorul făcea activităţi, definite simplu extraşcolare, adică în afara programei şcolare pentru care nu semna în condică şi nu primea nici bani. Asemene activităţi se aflau în fiinţa lui.
Prezentele note nu se vor o critică la adresa prezentului ci doar o succintă amintire asupra a ceea ce a fost.
Emil BUCUREŞTEANU