• Interviu cu doamna profesor Petruţa Lostun – Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”
– Sunteţi cunoscută drept una dintre cele mai competente dar şi populare profesoare de ştiinţe socio-umane. Totuşi, cum v-aţi prezenta dvs. înşivă pentru publicul nemţean?
– Pentru mine, într-adevăr, statusul profesional este foarte important, deci m-aş prezenta şi eu ca „profesoară”. Nu mă consider nici „populară”, nici „cea mai competentă”, dar este o profesie în care mă simt bine, mă simt „la locul meu”. Ce vreau să spun este că în viaţă sunt aspecte pe care tu le alegi, altele care te aleg ele pe tine şi mai sunt şi unele „întâmplătoare”, mă refer la poziţiile în care ajungi oarecum accidental. Ei bine, să fiu profesor a fost dorinţa şi alegerea mea, dar ştiinţele sociale ori m-au ales ele pe mine ori au fost o întâmplare, întrucât nu le-am ţintit eu în mod particular. Indiferent cum s-a făcut combinaţia aceasta profesională în cazul meu, a fost una fericită, pentru că eu, ştiinţele sociale şi profesoratul ne împăcăm destul de bine. Când am mers la facultatea de filosofie, în anul 1991, nu aveam nici cea mai mică idee că o să predau o paletă atât de largă de discipline: logică şi psihologie nici măcar nu făcusem la şcoală, economia nu mă preocupase în mod special, de sociologie nu auzisem încă… La facultate m-am familiarizat cu ele, iar după ce am intrat în învăţământ a fost permanent o provocare să mă apropii de toate aceste perspective asupra realităţii într-un mod care să nu mă transforme, ca profesor, într-un „vânzător de idei” mincinos. Am ajuns să iubesc toate feliile acestea de ştiinţe prin care şcoala înţelege să le deschidă copiilor calea către viaţa socială.
Sunt printre cei care cred că munca nu trebuie privită ca o corvoadă, ci trebuie făcută cu plăcere măcar, dacă nu cu pasiune. Îmi iubesc profesia, mă confund cu ea, fapt care mi-a permis să învăţ foarte mult şi să mă schimb foarte mult în cei 25 de ani de carieră. Sper că această deschidere a mea a fost şi în beneficiul elevilor pe care i-am avut de-a lungul timpului.
– Anul 2010 v-a adus o consacrare didactică prin obţinerea Premiului III la concursul naţional „Cele mai bune lecţii de economie”, organizat de Centrul Român pentru Educaţie Economică. Cum aţi reuşit această deosebită performanţă?
– Ştiţi, mi s-a întâmplat destul de des să alerg de una singură, mânată de propria curiozitate, dar să observ că, la un moment dat, altcineva aleargă lângă mine, ca şi cum am fi în competiţie. Mulţi m-ar caracteriza ca fiind o persoană competitivă, dar pe mine nu m-a interesat niciodată să intru în competiţie cu alţii. Am fost, în schimb, într-o permanentă competiţie cu mine, ca un gamer pasionat, care vrea să ajungă mereu la „nivelul următor”. Premiile nu au niciun fel de relevanţă pentru mine, nu am fost niciodată o colecţionară de premii. Dacă s-a întâmplat să iau vreodată vreun premiu, asta a fost în mod sigur doar o întâmplare… Îmi amintesc, totuşi, cu plăcere de acest concurs pentru profesorii de economie. A avut loc în contextul în care am fost selectată, mai întâi de Junior Achievement România şi Foundation For Teaching Economics, apoi de Centrul Român pentru Educaţie Economică să fac parte dintr-un grup destul de restrâns şi deosebit de select de profesori de economie, care au participat la câteva programe de formare consistente. Au fost câţiva ani, în 2006-2010, foarte buni pentru pregătirea mea în domeniul economic. Începând cu Tabăra de vară de la Moeciu – „Economics For Leaders”, continuând cu programul de formare de la Sibiu – „Educaţia Economică Eficientă” şi culminând cu acest concurs de bune practici de la Constanţa, iar între ele au fost şi câteva alte provocări similare, am avut marea oportunitate de a interacţiona cu profesori de economie remarcabili, colegi de prin toată ţara. Am avut acces la curriculum de inspiraţie americană, axat pe aplicabilitate, la metodologia learning by doing. Această perioadă a fost ca un moment de trezire pentru mine. Am avut revelaţia că educaţia economică şi educaţia în general chiar se pot face şi altfel decât în dulcele stil clasic. Da, a fost un moment de cotitură în cariera mea, dar nu pentru că am luat premiu. Oamenii pe care i-am întâlnit în contextul acesta erau toţi nişte „premianţi”, iar perioada aceea a fost categoric provocatoare, una a întâlnirilor fericite.
– În perioada 2009-2012 aţi fost liderul sindical al colectivului de cadre didactice de la Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”. Ce idealuri vă motivau în acea perioadă legat de colegii de cancelarie?
– Eram tânără, aveam reputaţie de luptătoare, la momentul respectiv mi se potrivea această poziţie. Am prins o perioadă foarte grea ca lider de sindicat: foarte multe procese intentate, greve, tăieri de salarii, iar procese. Mi s-a părut o responsabilitate foarte mare să ai în grijă drepturile profesionale şi interesele salariale ale colegilor de cancelarie, iar aceea chiar a fost o perioadă foarte grea pentru un lider de sindicat. Am plecat din poziţia aceea pentru a trece la… nivelul următor. Sindicatul, dacă-mi amintesc bine, îmi facilitase un curs de formare naţional despre asigurarea şi evaluarea calităţii, iar – după curs – din motive de incompatibilitate, am renunţat la poziţia de lider de sindicat pentru a prelua rolul de responsabil CEAC. Aceasta a fost… următoarea mea provocare.
– Aveţi competenţă şi certificare în mentorat. Ce aţi reuşit să realizaţi în acest domeniu?
– Nu am realizat foarte multe sau nu în forma în care fuseseră ele proiectate să se întâmple. Iniţial acest program naţional de mentorat a fost gândit de minister să fie organizat la un alt nivel, care nu s-a mai materializat. Am realizat activităţi de mentorat, din perspectiva de formator sau din cea de metodist al ISJ Neamţ, dar selectarea mea ca „profesor mentor” a fost mai mult o formalitate, un titlu şi atât. Totuşi, să ştiţi că, în felul meu, m-am străduit: am participat – în Belgia – la un curs de formare pentru mentori, am scris articole în presa special dedicată cadrelor didactice, mi-am folosit abilităţile de mentor în contextul inspecţiilor pe care le-am făcut profesorilor mai tineri, dar sunt dezamăgită de faptul că nu s-a creat niciodată la nivel de sistem un cadru adecvat pentru implementarea efectivă a ideii de mentorat.
– Ce presupune să fii coordonator de proiecte europene la Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”?
– Proiectele europene în Hogaş sunt o necesitate, sunt foarte aşteptate de elevii noştri care, în acord cu specificul umanist al şcolii, manifestă o mare deschidere pentru acest tip de experienţe internaţionale. Eu am iniţiat şi coordonat în Hogaş cu precădere proiectele de mobilitate şi într-o mai mică măsură proiecte de parteneriat, ocupându-mă de o zonă mai puţin atinsă, aceea a parteneriatelor intersectoriale. De parteneriatele europene inter-şcolare, care au fost numeroase, s-au ocupat de-a lungul timpului alţi colegi din instituţie. Astfel, eu m-am folosit de experienţa de scriere a proiectelor pe care am acumulat-o în Programul Comenius, când mobilităţile de formare erau strict individuale, pentru a scrie 3 proiecte de mobilitate în programul Erasmus+ 2014-2020, unul pentru formarea profesorilor – cu 24 de beneficiari, respectiv două proiecte pentru formarea profesională a elevilor – cu 46 de beneficiari în total. În contextul Erasmus+ am coordonat şi două parteneriate intersectoriale, un EACEA centralizat, având ca parteneri şcoli, universităţi şi ONG-uri, cu care am colaborat pe zona tematică a dezvoltării societăţii civile şi un altul având ca parteneri o firmă, un ONG şi şcoli, cu care colaborăm încă pe zona tematică a educaţiei media. Ulterior, când a fost lansat noul program SEE 2021-2027, am iniţiat şi s-au câştigat cele două Acreditări pe care le deţine şcoala, respectiv Mobilităţi şcolare şi Mobilităţi VET.
Am fost mereu întrebată de ce fac asta? Atâta răspundere, efort – pentru ce? Nu ştiu, mereu îmi spun că cineva trebuie să-şi asume răspunderea de a face lucruri, altfel rămân nefăcute, iar oportunităţile se pierd. Eu am învăţat foarte mult din experienţele mele europene. Aceste contacte mi-au schimbat mult perspectiva asupra lucrurilor. Mi s-a părut că aceasta este o experienţă care trebuie împărtăşită, care trebuie dată mai departe.
Nu sunt singură în acest efort al Hogaşului de a se deschide spre experienţe de învăţare europene, numărul profesorilor care au iniţiative în acest sens a crescut. Suntem mai mulţi care credem că proiectele europene sunt o necesitate, încercăm să ne completăm unii pe alţii şi să acoperim arii de intervenţie multiple. Important este că arătăm disponibilitate pentru schimbări reale în noi şi în şcoală. Am învăţat să ne sprijinim unii pe alţii, să ne respectăm mai mult munca, iar acesta este un câştig important pentru o şcoală şi este în beneficiul elevilor.
– Care consideraţi că este proiectul european în care v-aţi exprimat şi valorizat cel mai mult?
– Îmi este foarte greu să aleg un singur proiect dintre cele coordonate şi să-l declar „preferat”. Când am ales proiectele în care să mă implic am respectat un principiu, acela că ar trebui să răspundă unor nevoi reale, să mă sprijine în ceea ce fac la clasă. Din această perspectivă, proiectul din care am învăţat eu personal cel mai mult şi care este cel mai bine conectat cu disciplinele socio-umane a fost Waves of citizenship, waves of legality, finanţat de Comisia Europeană prin Programul EACEA – Europe For Citizens. Din perspectiva numărului de mobilităţi nu a fost un proiect prea generos, numărul final al beneficiarilor de mobilităţi fiind destul de mic comparativ cu alte proiecte, dar ne-a permis să participăm la unul dintre cele mai mari mitinguri anti-Mafia, care se desfăşoară anual la Palermo, ne-a deschis uşile Eurojust din Haga şi ale Maxi Trial-ului din Palermo, ne-a provocat să reflectăm la căile de combatere a criminalităţii organizate şi să folosim metodologia sociologică pentru a cerceta problema infracţionalităţii juvenile. Aş evidenţia acest proiect pentru felul în care a găsit o zonă interesantă de aplicabilitate pentru conţinuturile curriculare pe care le predau. Proiectul a primit şi un premiu la Gala EduManager din 2015, cred.
– Aţi obţinut performanţe la nivel naţional şi în calitate de coordonator al clubului de dezbateri al şcolii. De ce consideraţi necesară dezvoltarea acestei laturi la elevi?
– M-aţi prins şi aici, cu subiectul dezbateri, o altă provocare majoră a carierei mele. Nu vreau să mă laud, dar chiar am investit timp şi energie în această provocare. Am pornit de la nişte monologuri frumoase, rostite de copii frumoşi care nu se auzeau unii pe alţii când vorbeau, doar vorbeau şi ne-am dus treptat spre esenţa a ceea ce înseamnă dezbatere: schimbul incisiv de idei, obligaţia de a auzi ce spune celălalt pentru a-i da o replică pe măsură. La transformarea aceasta strategică am lucrat eu ca profesor, dar peste aceasta au venit elevii cu foarte mult entuziasm şi muncă, iar – în final – a adus rezultate la nivel naţional echipelor din şcoală. Dezbaterile mi-au adus cea mai mare satisfacţie profesională, pentru că nu voi uita niciodată cele 60 de minute ale finalei naţionale din 2014, când fiecare cuvânt, fiecare respiraţie au fost trăite împreună cu echipa, la limita infarctului. Nişte momente deosebit de intense, cum fiecare profesor ar trebui să experimenteze măcar o dată în carieră. Dezbaterile, la nivel de competiţie şi performanţă, cer foarte multă pasiune din partea elevilor. A fost şi dificil şi provocator.
Dezbaterile sunt un instrument educaţional „total”: implică o foarte serioasă documentare, capacitatea de a lucra în echipă, fructifică valenţele analitice şi cele de sinteză ale gândirii, presupun strategie, comunicare eficientă, controlul emoţiilor, prezenţă şi charismă, spontaneitate, curaj şi o anumită atitudine etică. Dezbaterile sunt întocmai pe gustul meu pentru că stimulează raţionalitatea în cele mai bune forme ale ei. Din păcate, timpul disponibil în şcoală nu îmi permite să folosesc constant această metodă şi nici să mă implic mai consistent în activităţile unui club de dezbateri. Ar însemna să nu mai am viaţă personală.
– Ce înseamnă „elevul” pentru profesoara Petruţa Lostun?
– Un partener de dialog, o provocare, un tânăr care se deschide curios către lume şi viaţă, o sursă de la care mă alimentez cu energie şi tinereţe perpetuă. Eu mă raportez la elevul ideal, la cel care vine la şcoală cu o minimă dorinţă de a învăţa, care se deschide învăţăturii în toate formele ei. Nu cred defel în educaţia făcută cu forţa, nu mă pot vedea pe mine în ipostaza unui torţionar care obligă pe cineva să înveţe, apelând la mijloace de constrângere. Din păcate, mi se întâmplă să observ că există elevi şi părinţi care cred că sarcina mea de profesor este să presez, să oblig. Îmi pare rău pentru ei, consider complet greşită această poziţionare. Cred cu tărie că darul educaţiei şi-l ia numai cine merită. E o selecţie naturală aici.
– Cât de mulţumită/nemulţumită sunteţi în legătură cu locul ocupat de disciplinele socio-umane în sistemul de învăţământ?
– Sunt mulţumită, nu am de ce să fiu nemulţumită. Până la urmă, lucrez într-un liceu umanist, cu elevi care manifestă deschidere faţă de aceste discipline. Ceea ce contează este să-i captezi pe elevi, să transmiţi atitudini, criterii de discernământ corecte, ceva ce să le fie cu adevărat util în viaţă, un model etic. Foarte generoase sunt disciplinele noastre, tocmai pentru că au legătură directă cu viaţa. Ar fi absurd să spun că vreau mai multe ore sau mai multă putere de presiune asupra elevilor (de exemplu teze, examene etc.). Dacă am folosi eficient ceea ce avem ca resursă de timp şi influenţă, ar fi pur şi simplu grozav. Elevii trebuie să fie „cuceriţi”, iar disciplinele noastre sunt foarte ofertante din acest punct de vedere, pot stârni uşor curiozitatea. E de la sine înţeles că nu mă aştept la minuni sau la lucruri exagerate, la lecţii tocite de elevi care stau în poziţia de drepţi, nici la prioritizarea acestui segment de educaţie în raport cu altele din planurile cadru. Mi-aş dori să rămân realistă în aşteptările mele. La vârsta mea de acum, nu mai agreez exagerările, cu atât mai puţin aşteptările exagerate de la sistem, de la elevi sau mai ştiu eu de la cine. M-aş mulţumi cu lucruri mai simple: să captez atenţia elevilor, să le deschid urechile, ochii şi mintea, să le stârnesc interesul. Rezultatele de felul acesta nu se văd nici în notele de 10, nici în definiţiile recitate perfect. Sunt oarecum greu perceptibile, dar nădăjduiesc că o să apară în timp.
– Credeţi că vom rămâne marcaţi de acestă pandemie? În ce mod?
– Când privesc astăzi spre societate şi constat că provocarea pandemică ne-a alienat pe toţi, mi se întâmplă să simt situaţia aceasta ca pe un eşec personal. În opinia mea, încrederea este principalul liant al unei societăţi. Dacă nu avem încredere, nu avem nimic. Comunitatea noastră a intrat în această criză sanitară fără liantul încrederii, plină de suspiciuni inutile, iar pe parcursul acestei crize s-au distrus şi ultimele umbre de încredere între oameni, precum şi încrederea oamenilor în instituţii. Ne-am descoperit compromişi ca „noi”, aruncaţi într-un „eu” înstrăinat, înfricoşat, nesigur. Este foarte trist. Dar, eu sunt o optimistă incurabilă. Provocarea aceasta se va sfârşi într-o zi, ca atâtea altele din istorie, iar oamenii vor avea resursele necesare să se rezidească pe ei înşişi, să meargă înainte. După ce vor înceta toate aceste zvârcoliri de conştiinţă care sunt camuflate în lupte „măreţe” pentru drepturi şi libertăţi, vom renaşte ca pasărea Phoenix. Când vor lua sfârşit problemele, atunci ne vom redresa şi comportamental. Păcat că nu am găsit înţelepciunea necesară să facem ca lucrurile să fie mai puţin dureroase acum, când ne confruntăm efectiv cu această situaţie delicată. Împreună ne-ar fi fost mai bine decât singuri şi în conflict. Seminţele anarhiei existau deja în societatea noastră, iar perioada aceasta doar le-a făcut mai vizibile. O democraţie puternică are nevoie de oameni educaţi, de instituţii drepte, de cinste, de încredere. Partea aceasta mi se pare cel mai dificil de construit: sentimentul de noi pe care ţi-l dă o societate funcţională. Aţi observat că nu am spus re-construit, pentru că, din păcate, nu am avut nici înainte aşa ceva, iar eu cred că aceasta este marea noastră problemă. Nu ştiu dacă pandemia ne-a adus probleme noi, mai curând cred că a făcut foarte vizibile problemele pe care deja le aveam, ca indivizi şi ca societate. Am primit o provocare radicală de a face schimbări, iar schimbarea aceasta pleacă de la fiecare dintre noi.
A consemnat Gianina BURUIANĂ