• Interviu cu prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI
FIŞA PERSONALĂ
FORMARE (selectiv) Doctor în Filologie Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava
Master în Comunicare şi Relaţii Publice, Master în Literatură Română Postbelică
Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava, Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării
Licenţiat în Filologie, specializarea Limba şi literatura română – Limba şi literatura franceză, Universitatea Al. I. Cuza Iaşi, Facultatea de Filologie
Absolvent de liceu
Liceul Pedagogic Gheorghe Asachi Piatra-Neamţ
LOCURI DE MUNCĂ (selectiv): Colegiul Naţional Calistrat Hogaş Piatra-Neamţ, Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ, Colegiul Tehnic Forestier Piatra-Neamţ, Şcoala Gimnazială nr. 5 Piatra-Neamţ
– Ce a însemnat pentru dumneavoastră cariera de dascăl?
– Însăşi viaţa mea.
Cariera de dascăl se compune, la o repede privire, dintr-o succesiune de etape şi trepte pe care persoana vizată le străbate de-a lungul întregii sale vieţi. Aceste trepte sunt, de fapt, nişte trăsături pe care, la atingerea sau la depăşirea lor, cadrul didactic le dobândeşte. Enumerăm câteva dintre ele, într-o ordine aleatorie tocmai în ideea de a răspunde la întrebare. Aşadar, omului de la catedră îi sunt caracteristice: dragostea faţă de profesie, dragostea faţă de copii, capacitatea de a fi optimist şi o doză mare de tact pedagogic, care să conducă la atingerea măiestriei pedagogice. Iată, în opinia noastră, ce înseamnă omul de la catedră, cel pe care îl numim cu un titlu generic „dascăl”. Dovada acestor calităţi o aduce fiecare în activitatea şcolară pe care o desfăşoară.
Mă regăsesc – în continuare – în cumulul de trăsături ale unui dascăl devotat profesiei. Încă mai cred în puterea pe care o primeşte cel care citeşte şi voi duce cu mine, mai departe, convingerea că instituţia şcolii este esenţială în viaţa oricărui individ. Sunt recunoscător că am reuşit să-mi urmez visul şi să-mi împlinesc, astfel, misiunea. Am avut o carieră plină şi palpitantă în învăţământ şi managementul procesului de formare-educare, cu împliniri şi reuşite.
– Ce v-a determinat să alegeţi şcoala? Tradiţie, vocaţie sau întâmplare?
– Am ales şcoala fără să respect o tradiţie; dar, în acelaşi timp, nu a fost o întâmplare alegerea şcolii. Am ales şcoala pentru că am simţit un impuls lăuntric pentru ceea ce se petrecea în spaţiul binecuvântat al acestei instituţii. Mi-a fost dragă şcoala încă de la primul contact. În lumea satului natal, şcoala era cea mai frumoasă clădire: albă, curată, cu o curte plină de copii. Cred că acestea sunt imaginile, din prima copilărie, care justifică faptul că am ales şcoala nu din întâmplare, ci pentru că m-a ispitit cu imaginea ei. Mai târziu, aveam să aflu că şcoala era chiar inima satului natal.
Copil fiind, mă simţeam bine la şcoală. Şi aşa, în timp, s-a configurat dragul de ea. Mai târziu, aceste prime impresii aveau să se constituie în temelia alegerii profesionale, iar decizia de a mă înscrie la liceul pedagogic am luat-o singur. Părinţii m-au încurajat cum s-au priceput mai bine, dar hotărârea de a deveni dascăl s-a născut în sufletul meu, urmare firească a parcursului meu de învăţăcel, de până atunci.
– Vă rugăm să evocaţi câţiva profesori dragi dvs. În ce relaţii aţi fost cu modelul dvs. de dascăl?
– Vedeţi dumneavoastră, nevoia de modele este specifică şcolii şi, mai ales, oamenilor şcolii. Fiecare dintre noi, fie că recunoaştem, fie că nu o rostim cu voce tare, păstrăm în colţul sufletului o amintire, un chip, un zâmbet… Aşa s-a configurat imaginea primului model; şi a urmat un alt model, şi un altul.
Bineînţeles, primele modele au fost părinţii mei; apoi învăţătoarea, apoi profesoara de limba şi literatura română. Şi asta nu numai în şcoala primară şi cea gimnazială, ci şi la liceu şi la facultate. Uneori, elev la liceul pedagogic fiind, pentru orele de practică pedagogică, găseam soluţii didactice apelând la situaţiile concrete din ora de limba şi literatura română, din ora de matematică şi nu numai. Aşa mă întăream în dragul de şcoală, aşa fortificam propria devenire profesională, prin raportare la modele, la modelele din viaţă de zi cu zi, la modelele cu care intram în contact mereu. Mă gândesc cu drag la profesoara de limba şi literatura română din liceu, la dragostea pentru citit pe care ne-a transmis-o, la cuvintele pe care le ascultam aproape vrăjit atunci când vorbea despre Eminescu, despre Creangă, despre Sadoveanu ori despre Nichita. Uneori, parcă aş fi vrut ca ora să dureze până a doua zi.
Fiecare dintre profesorii mei au fost modele pentru mine! Şi pentru asta le mulţumesc!
– Cum arăta universul adolescentului când eraţi profesor?
– În momentul în care decizia de a lucra într-o şcoală a devenit realitate, am putut privi cu alţi ochi spaţiul şcolii. Atunci, în curtea liceului, l-am găsit pe adolescentul care devenisem între timp. Nu se deosebea structural de adolescentul zilelor noastre. Aceeaşi alură zveltă, acelaşi ochi iscoditor, aceeaşi libertate a privirii. Doar că adolescentul de azi nu mai ţine în mână o carte, ci o tabletă sau un telefon.
Am crescut alături de elevii mei şi am retrăit cu fiecare generaţie emoţiile specifice vârstei; uneori şi noi, adulţii, ne copilărim, intrăm în jocul copiilor şi al adolescenţilor şi ne place atât de mult acest joc, încât uităm să reluăm rosturile vieţii cotidiene. Chiar şi în perioada de învăţare online, am putut să observ crâmpeie de univers adolescentin, oarecum diferit de cel în care am trăit şi eu. Scânteia se găseşte – invariabil – acolo.
– Ce v-a deranjat cel mai mult, de-a lungul carierei, în sistemul nostru de învăţământ?
– Chiar şi după o carieră de 40 de ani în învăţământ, încă simt că – în unele cazuri – timpul nu ne-a fost complice în a sprijini talentele. Timpul sau – generic vorbind – „sistemul”. Au rămas resurse de talent ne-explorate sau ne-valorificate suficient. Elevii încă au dorinţa de învăţare, iar noi suntem datori să le creăm cadrul propice învăţării. Pentru unii dintre ei, este nevoie de mai mult decât ce se face la clasă pentru a-i ajuta să exceleze.
– Aţi predat şi înainte de 1989 şi după 1989. Ce-am avut şi ce-am pierdut?
– La tot ce am trăit ca experienţă profesională înainte de 1989 am adăugat ceea ce am acumulat după acest moment de răscruce şi am compus tabloul unei lumi, lumea şcolii româneşti; fiecare minitablou are tuşele lui, mai groase sau mai subţiri, care s-au înfuiorat în această compoziţie.
Esenţa acestui tablou este iubirea: iubirea de oameni, iubirea de carte, precum şi iubirea de adevăr, de frumos şi de viaţă.
– Dacă ar fi să faceţi vreo schimbare în învăţământul românesc, care ar fi aceea?
– Din punct de vedere personal, în învăţământul românesc, sunt – bineînţeles – destul de multe de schimbat. În primul rând, aş menţiona reconsiderarea relaţiei şcoală-familie-comunitate. Cred că acest aspect poate fi concretizat printr-un efort colectiv al actanţilor cu rol în educaţie; intenţionat, am adăugat „comunitatea” ca factor-cheie în acest trinom educaţional, deoarece comunităţii îi revine un rol integrator în rostuirea activităţii şcolii.
O altă direcţie ar fi aceea a formării resursei umane adulte; unii vorbesc despre „facultăţi de profesori”, alţii despre introducerea unor noi specializări etc. Eu aş zice că implementarea masteratului didactic poate deveni, în scurtă vreme, o realitate benefică. Şi nici nu cred că este prea greu.
De asemenea, promovarea mai evidentă a competiţiei pe „paliere de competenţă”. Şi lista poate continua. Consider că toate acestea ar avea partea lor de contribuţie la realizarea scopului general al educaţiei.
– Lumea şi-a cam schimbat scara valorilor. Mai rămâne astăzi învăţatul o bucurie perpetuă?
– De-a lungul întregii cariere am fost dascăl la şcoli despre care se vorbeşte numai de bine. Aici am cunoscut generaţii de elevi pentru care învăţatul a mai constituit „o bucurie perpetuă” (ca să vă citez exact pe dumneavoastră). Şcolilor în care mi-am desfăşurat activitatea li s-a adăugat, pentru o bună bucată de vreme, Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ. În perioada în care am fost inspector şcolar pentru limba şi literatura română, am cunoscut mult mai bine realităţile învăţământului nemţean şi românesc şi cred că modelul omului cu cartea în mână poate fi readus în contemporaneitate. Aşadar, experienţe profesionale de tot felul, care m-au ajutat să înţeleg rostul învăţatului ca bucurie.
Da, cred că aveţi dreptate, scara valorilor şi-a cam schimbat „înclinaţia”, lumea de azi se raportează şi la alte valori, dar, oricum, dragul de carte (aşa cum îl ştim noi, generaţiile mai vârstnice) nu se va risipi prea repede.
– Vrând-nevrând, catedra presupune o anume rutină. Care e secretul învingerii ei?
– Menţionam mai înainte modelul omului cu cartea în mână; readuc în discuţie acest aspect pentru că mi se pare important în acest context; aşadar, relaţia cu cartea îţi dă puterea de a depăşi rutina zilnică a vieţii de la catedră. Această relaţie, însă, nu trebuie să caracterizeze doar pe omul de la catedră, ci, în egală măsură, şi pe omul din sala de clasă (elevul); aşadar, profesorul, învingându-şi rutina zilnică, îl aduce pe elev în situaţia de prietenie cu cartea! Poate fi acesta secretul despre care aminteaţi în întrebare.
Pentru că – nu-i aşa? – dragul de carte al profesorului nu poate rămâne ascuns pentru multă vreme elevului; de aici, nevoia elevului (copil sau adolescent) pentru modele.
– Ce credeţi că vă va lipsi cel mai mult din perioada când eraţi la catedră?
– Elevii, sinceritatea şi candoarea lor.
Viaţa de cancelarie şi poveştile de suflet pe care le depănam cu alţi dascăli în acest spaţiu comun.
Provocările cărora trebuia să le răspund – de cele mai multe ori, spontan, precum şi spiritul unei competiţii benefice dezvoltării profesionale.
– Care a fost cel mai frumos moment din cariera dumneavoastră?
– Multe au fost momentele frumoase pe care le-am trăit în cariera didactică, încât aş impieta noianul de amintiri dacă aş selecta numai câteva dintre ele. Aşadar, fără să credeţi că exagerez sau că mă eschivez de la un răspuns direct, aş zice că întreaga mea carieră didactică a fost cel mai frumos moment pe care l-am trăit din plin!
– Aţi vrea să adăugaţi o întrebare la care aţi fi dorit să răspundeţi?
– Înţeleg că doriţi să ne „salvaţi” de nostalgii, dar asta nu înseamnă că acestea nu există. Oricum, parcursul meu profesional a fost atât de plin, încât nici nu aş putea să mă rezum la a indica doar una.
– Vă mulţumesc!
A consemnat Mircea ZAHARIA