Mă apropii de tastele calculatorului cu următorul gând: Aşezat la baza piramidei sistemului educaţional, educatorul este mai puţin vizibil… El nu se poate lăuda cu performanţele de la olimpiade sau concursuri, dar fără el, mai nimic nu ar fi posibil… Deci:
Cu peste 40 de ani în urmă, tânăra educatoare păşea sfielnic în comună. Nu era repartizată la o şcoală de centru, ci într-un cătun îndepărtat, în care grădiniţa funcţiona pe lângă o şcoliţă cu două clase simultane. Domnişoara, asemeni unui pui de zarzăr, a prins rădăcini acolo.
De-a lungul anilor a primit cu braţele deschise şi cu glas de miere pe bunicii, pe părinţii copiilor de astăzi. Pe atunci, ei erau pruncii.
– Hai, treˊ să ne grăbim că-i aproape 8, trece domnişoara pe drum!, spunea câte o măicuţă puişorului pregătit să meargă la grădiniţă.
An de an, fie că viscolul spulbera nămeţii, fie că ploile înglodau drumul desfundat, fie că dogoarea zilei ardea dis-de-dimineaţă, ea, precum Ana lui Manole, nu se oprea din drum. Doar o aşteptau copiii! În locul acela, puţin vizitat de … mărimile zilei, şi-a ridicat propria zidire! Cu trudă! Cu dragoste! Cu credinţă! Cu recunoştinţă!
De la număratul pe degeţele, până la coloratul ouălor, de la recunoşterea formelor geometrice, până la învăţarea celor mai simple dansuri populare, domnişoara, devenită între timp doamnă şi mămică, a modelat sute de mogâldeţe. Şi – dacă în primele zile de grădi – copii se mai ţineau de fusta mamei, la sfâlşitul ciclului preşcolar se ţineau strâns de rochia ei, că: …la şcoală… ehei, cine ştie cum va fi învăţătoarea…
De patru decenii şi mai bine, primeşte în poala sufletului puişorii nezburătăciţi şi – cu infinită răbdare – îi învaţă cum trebuie să ridice mâna ca să răspundă, pe rând, la întrebări, cum nu trebuie să se bată pentru aceeaşi jucărie obosită de ani şi cum să ceară voie să meargă la locul potrivit, înainte ca pantalonaşii să fie inundaţi sau îngreuiaţi, că doar; Eşti fetiţă mare acum, deja eşti la grupa mijlocie şi e ruşine să …! Ea şterge lacrima, desface pacheţelul şi-l hrăneşte pe cel mic, ridică şoseta căzută, leagă şireturi, trage fermoare, pune căciuliţele, desface nasturii nărăvaşi! Asemeni unui alergător de cursă lungă nu are timp să stea locului.
Doamna a lucrat toată cariera în sistem simultan, nu ca la oraş, cu grupe distincte de copii. Pe Pângărăcior familiile tinere nu sunt numeroase şi preşcolarii vin la doamna Mariana Chişor de pe la trei ani şi timp de alţi trei se pregătesc pentru „pragul cel mare” – Şcoala. Fie că sunt de grupă mică, mijlocie sau mare, ea îi tratează cu aceeaşi atenţie, răbdare şi bunătate.
Între timp copiii de demult au devenit părinţi sau bunici şi-şi aduc cu mare încredere mlădiţele la „educatoarea lor”, fiindcă femeia aceasta a devenit „un bun comun”.
Modestă, harnică, responsabilă, doamna a construit o altfel de mănăstire, nu din pietre şi mortar, ci din suflete şi har. Nu, nu a sacrificat nicio Ana, ci s-a zidit pe ea însăşi în şirul de copii care i-au trecut prin mână: Maria, Edi, Daria, Stefănucă, Victor, …
Nu oboseşte niciodată, este un fel de magician pentru că îi transformă pe copii, la serbare, în fluturi şi flori, în veveriţe şi ursuleţi, în anotimpuri şi fenomene ale naturii. Mai are puterea, de necrezut, să-i facă pe părinţi să plângă atunci când stau cuminţi, pe scăunele, privindu-şi mlădiţele evoluând pe scenă. E singura persoană care spulberă autoritatea mamelor, căci dacă „Doamna a zis că ….” îndemnul se respectă fără comentarii.
Şi dacă nu s-a întâmplat, poate, ca munca ei de furnică – albină să-i fie răsplătită, iată acum, când Moş Cronos o anunţă că e vremea să păşească într-un alt ciclu al vieţii, şirurile de copii în care şi-a semănat câte o fărâmă de suflet, vin să-i spună: „Mulţumim, doamna noastră minunată!”
Profesor, Monica CRISTEA